vito-mancusoChiar dacă astăzi părerea religiilor cu privire la homosexualitate este mai degrabă aceea de condamnare, ceva totuși se schimbă. E de acum foarte citată fraza papei Francisc din 28 iulie 2013: „Dacă o persoană este gay și îl caută pe Domnul și are bună voință, cine sunt eu ca să o judec?”. Afirmație șocantă, pentru că Papii, inclusiv ultimii predecesori ai lui Francisc, au formulat mereu evaluări explicite cu privire la homosexualitate, și întotdeauna de condamnare. În 2006 Dalai Lama reafirma dezaprobarea budistă: „Un cuplu gay a venit să mă viziteze căutând sprijinul meu și binecuvântarea mea: a trebuit să le explic învățăturile noastre. O femeie mi-a prezentat o altă femeie ca soție a ei: deconcertant”. În 2014 abordarea a fost diferită: „Dacă două persoane, un cuplu, simt că acel mod este cu adevărat mai practic, o mai mare sursă de satisfacție, și dacă ambele persoane sunt pe deplin de acord, atunci e bine”.

 

Astăzi toate religiile prezintă această oscilație, în care se observă evoluția produsă de „spiritul lumii”, ca să reiau expresia prin care Hegel califica acțiunea divină. În prezent are loc în lume o rescriere profundă a relațiilor dintre individ și societate: sub însemnul primatului individului și a propriei realizări, și nu al societății și a tradițiilor ei ca în trecut, o mișcare care duce la valorizarea subiecților în mod tradițional marginalizați, printre care în mod precis și homosexualii. Din aceasta reiese faptul că astăzi atitudinea religiilor cu privire la homosexualitate prezintă orientări foarte diferite, de la condamnarea tradițională și intransigentă până la cea mai completă acceptare. Este adevărat, totuși, că religiile avraamitice sunt în mod tradițional mai închise, precum și faptul că poziția cea mai rigidă dintre acestea este cea a islamului: chiar și astăzi în marea parte a lumii musulmane homosexualitatea nu este acceptată din punct de vedere social, iar în unele țări (Afganistan, Arabia Saudită, Brunei, Iran, Mauritania, Nigeria, Sudan, Yemen) este chiar pedepsită cu moartea. Cu toate acestea, în alte țări majoritar musulmane homosexualitatea nu mai este ilegală, iar în Albania, Liban și Turcia există chiar dezbateri cu privire la legalizarea căsătoriilor gay.

 

În interiorul ebraismului evreii ortodocși consideră homosexualitatea un păcat și tind să excludă persoanele cu astfel de orientări; evreii conservatori acceptă persoanele, dar refuză practica homosexuală; evreii reformiști consideră homosexualitatea acceptabilă în toate aspectele ei în aceeași măsură ca și heterosexualitatea.

 

În interiorul creștinismului se reproduce aceeași situație, nu doar în funcție de diferitele biserici, ci chiar și în interiorul unei aceleași biserici. Luteranii, de exemplu, în Missouri spun nu hirotonirii, binecuvântării cuplurilor, căsătoriilor și chiar acceptării printre credincioși a persoanelor gay, în timp ce în alte state din SUA și în Canada spun da cu privire la toate cele patru chestiuni. Oricum, se poate spune că lumea protestantă penticostală (printre care adventiștii, adunările lui Dumnezeu, mormonii, martorii lui Iehova) este în general împotriva drepturilor persoanelor gay, în timp ce protestantismul istoric (printre care luteranii, reformații, anglicanii, baptiștii, valdezii) este mai favorabil.

 

Biserica catolică reproduce aceeași dialectică, chiar dacă balanța înclină mai mult în favoarea nu-ului. Doctrina a ajuns să spună da primirii persoanelor gay (cf. Catehismul Bisericii Catolice, articolul 2358), dar este fermă în a spune nu binecuvântării cuplului și căsătoriei. Acest nu se bazează pe faptul de a considera ca fiind păcătoasă orice formă de exprimare homosexuală a sexualității: „actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate” (articolul 2357). De aici o consecință implacabilă: „Persoanele homosexuale sunt chemate la curăție” (articolul 2359). Mult mai controversă este poziția cu privire la hirotonirea preoțească. Într-un document din 2005 al Congregației pentru Educația Catolică cu privire la admiterea în seminar, despre homosexuali se citește: „Biserica, deși respectând în mod profund persoanele în chestiune, nu-i poate admite în Seminar și la Ordinele sacre pe aceia care practică homosexualitatea, prezintă tendințe homosexuale profund înrădăcinate sau susțin așa numita cultură gay. Persoanele susnumite se află, de fapt, într-o situație care obstaculează în mod grav o relaționare corectă cu bărbații și femeile”. Acest lucru nu împiedică totuși prezența homosexualilor în rândul clerului catolic și a comunităților religioase masculine și feminine, cu un procent cu greu cuantificabil, dar cu siguranță nu inferior în raport cu societatea, și considerat de mai mulți ca fiind dublu sau chiar mai mare.

 

Majoritatea credincioșilor catolici, mai ales printre africani și asiatici, împărtășește intransigența doctrinală, în timp ce în favoarea drepturilor persoanelor gay există mișcări specifice de credincioși homosexuali, mai mulți teologi și persoane consacrate, chiar și episcopi, iar cu câteva zile în urmă li s-a alăturat și Conferința Episcopală Germană și Conferința Episcopală Austriacă. Aceasta din urmă a scris: „Pretenția ca persoanele homosexuale să trăiască în mod cast este respinsă deoarece este considerată ca fiind nedreaptă și inumană. Majoritatea credincioșilor consideră legitimă dorința persoanelor homosexuale de a avea unele raporturi și relații caracteristice cuplului și o mare majoritate a credincioșilor își exprimă dorința ca Biserica să le recunoască, să le aprecieze și să le binecuvânteze”.

 

În mediul creștin argumentele împotriva iubirii homosexuale sunt două: Biblia și natura. Primul se bazează pe unele texte biblice care condamnă în mod explicit homosexualitatea, în mod deosebit Leviticul 18, 22-23 și 1Corinteni 6, 9-10. Al doilea spune că există un dat natural de care nu se poate face abstracție și care se impune conștiinței într-atât încât devine lege, lege naturală, și care arată faptul că masculul o caută pe femelă, iar femela îl caută pe mascul, astfel încât orice altă căutare a afectivității trebuie considerată nenaturală, expresie ori a unei patologii ori a unei adevărate perversiuni, adică ori boală ori păcat.

 

Care este puterea argumentelor? Argumentul scripturistic este foarte slab, nu numai din cauza faptului că Isus nu a spus nimic referitor la acest subiect, ci mai ales din cauza faptului că în Biblie se găsesc texte de orice tip, printre care unele considerate astăzi ca fiind inacceptabile din punct de vedere etic. Cred că trebuie să situăm printre acestea și textele biblice care condamnă persoanele homosexuale, alături de textele care incită la ură și violență sau care susțin subordonarea femeii. Și ca atare trebuie să le depășim.

 

În ceea ce privește argumentul bazat pe natură, personal nu am îndoieli cu privire la faptul că relația corectă din punct de vedere fiziologic este complementaritatea sexelor masculine și feminine; avem atestația naturii în această privință; noi, toți, am venit pe lume în felul acesta. Însă nu există îndoieli nici cu privire la faptul că în natură există și a existat mereu și fenomenul homosexualitate. Așadar, este necesar să ținem împreună cele două date: o fiziologie de bază și o variație față de aceasta. Cum să definim această variație? Interpretările tradiționale ca boală sau păcat nu mai sunt convingătoare: homosexualitatea nu este o boală de care să te poți vindeca, și nici un păcat față de care cedezi în mod deliberat. Cum să interpretăm, așadar, această variație: este un handicap, o bogăție, sau pur și simplu o altă versiune a normalității? Acest lucru trebuie să-l stabilească pentru el însuși fiecare homosexual. Ceea ce pot afirma eu este faptul că această stare i se impune de la sine subiectului, nu este un obiect al alegerii sale și, deci, este vorba despre un fenomen natural. Iar cu aceasta și argumentul împotriva iubirii homosexuale bazat pe natură cade de la sine.

 

Argumentele în favoarea iubirii homosexuale se concentrează în unul singur: dreptul la deplina integrare socială a fiecărei ființe umane, independent de orientările sexuale ale acesteia, așa cum se întâmplă deja cu privire la vârstă, cu privire la bogăție, la învățământ, la religie, la culoarea pielii. A accepta o persoană înseamnă a o accepta și în orientarea sa sexuală. Nu putem să spunem, așa cum face doctrina catolică actuală, că vrem să acceptăm persoanele, dar nu orientarea lor afectivă și sexuală, pentru că o persoană este și propria sa afectivitate și sexualitate.

 

Maturitatea unei societăți se măsoară în funcție de posibilitatea oferită fiecărui individ de a se realiza în mod integral în toate dimensiunile personalității sale. Eu cred că și maturitatea unei comunități creștine se măsoară în funcție de propria capacitate de acceptare și primire a tuturor fiilor lui Dumnezeu, așa cum au venit pe lume, neexcluzând nicio dimensiune.

Vito Mancuso, teolog, 19 mai 2015

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.