De ce puterea și-a pierdut sacralitatea?

Dacă politica vrea să redevină capabilă să atingă mintea și inima oamenilor, trebuie să se asocieze în mod organic cu dreptul, cu etica, cu religia, cu spiritualitatea… 

Care este experiența concretă din care a luat naștere conceptul de laicitate? Eu cred că este conștiința complexității raportului dintre propria lume mintală și cea a altora. Așadar, prin laicitate înțeleg metoda care guvernează raportul dintre dimensiunea interioară și dimensiunea exterioară a vieții: laicitatea este o metodă care se aplică relației dintre forul interior al convingerilor ideale și forul exterior al conviețuirii cu cel care este diferit de noi.

Această precizare este esențială pentru a înțelege cum să acționăm cu privire la așa-zisele „principii non-negociabile” despre care vorbește deseori Benedict al XVI-lea. După părerea mea non-negociabilitatea principiilor are loc la nivelul forului interior, în sensul că nu trebuie să ne trădăm propriile idealuri, în mod special atunci când acționăm la persoana întâi. Dar realitatea unei lumi tot mai plurale face ca forul interior al persoanei întâi singular să nu fie niciodată pe deplin traductibil în forul exterior al persoanei întâi plural. Ca să putem pronunța un armonios „noi”, fiecare „eu” în parte trebuie să-și moduleze muzica interioară cu cea a celorlalți. Numai cu această condiție vom avea o simfonie și nu o cacofonie a conflictului social. Din aceasta rezultă faptul că la nivelul forului exterior nu există nimic care să nu fie negociabil, fiindcă negocierea este sufletul dreptului și al politicii, în măsura în care acestea sunt elaborate sub însemnul democrației.

Așadar, rezum: nicio negociere la nivel interior unde este în joc sufletul și adeziunea față de adevăr; dar concrete negocieri la nivelul forului exterior unde este în joc relația armonioasă a conviețuirii între oameni tot mai diferiți. A reuși medierea acestor două dimensiuni înseamnă a practica laicitatea.

Ceea ce am spus până acum nu este însă suficient. Modernitatea a fost epoca distincțiilor: a spiritualității de religie, a religiei de etică, a eticii de drept, a dreptului de politică. Era necesar să se facă acest lucru pentru a fonda pe baze raționale conviețuirea socială. În final a rezultat însă o politică separată de spiritualitate, de etică și acum, tot mai mult, și de drept. De aceea eu cred că este nevoie de ceva diferit. Privind societatea noastră, mi se pare de fapt că politica nu ar reuși să fie mai laică de atât, mai lipsită de sacralitate decât este. Separată de spiritualitate și de etică, politica se regăsește astăzi total lipsită de sacralitate, complet profană, ba chiar atât de profană încât este de acum profanată. Aristotel scria că «adevăratul om politic este cel care vrea să-i facă pe cetățeni să devină persoane cumsecade și supuși legilor» (Etica Nicomahică, 135). Câți politicieni sunt astfel? A fost pus în picioare un mecanism care exclude aproape în mod automat pe oricine ar vrea să se apropie de politică cu aceste idealuri, o specie de selecție naturală în descreștere.

În opinia mea timpul nostru are nevoie de o întoarcere la dimensiunea sacrală a politicii. Desigur nu cer întoarcerea la teocrații, și cu niciun chip la colateralismele neoguelfe de orice fel și la prezențele cardinalilor la cinele oamenilor puterii. Știu numai că marile civilizații din trecut nu cunoșteau separația rigidă dintre Cezar și Dumnezeu și că ar fi găsit-o nefirească. Sunt sigur că nici Isus nu ar fi practicat-o dacă pe monedă ar fi fost chipul regelui David și nu cel al unui rege străin. Iar atunci când Roma și-a pierdut sacralitatea și s-a laicizat atât de mult încât a devenit total profană în ochii cetățenilor, și-a pierdut totodată și forța ei politică și militară. Scria Hegel cu două secole în urmă: «Ne-ar putea veni ideea să instituim o comparație cu timpul Imperiului Roman, când raționalul și necesarul se refugiau numai în forma dreptului privat și a bunăstării private, fiindcă dispăruse unitatea generală a religiei și era anulată, de asemenea, și viața politică generală, iar individul, perplex, inactiv și neîncrezător, se preocupa numai de el însuși… Așa cum Pilat a întrebat: „ce este adevărul?”, tot așa astăzi este căutată bunăstarea și satisfacția privată. Este recurent astăzi un punct de vedere moral, un mod de a acționa, opinii și convingeri absolut particulare, fără veridicitate, fără adevăr obiectiv. Valorează contrariul: eu recunosc numai ceea ce este o opinie a mea subiectivă». În aceeași perspectivă vorbește astăzi Eugenio Scalfari despre contemporani ca despre barbari: «Contemporanii sunt barbarii noștri».

În fața unei politici de acum lipsită de sacralitate, eu simt nevoia unei mișcări contrare față de laicitate ca separație: este nevoie de fecundare reciprocă între dimensiunea spirituală și politică. Dacă politica vrea să redevină capabilă să atingă mintea și inima oamenilor (și nu numai buzunarele lor), trebuie să se asocieze în mod organic cu dreptul, cu etica, cu religia, cu spiritualitatea.

Cum trebuie să facă nu știu, pentru că nu sunt un politician, dar cred că adevărata problemă pe care trebuie s-o înfruntăm nu sunt micile revendicări ale neoguelfismului în stil italian. Acestea sunt manevre de importanță minoră, semn, la rândul lor, al decadenței. Adevărata problemă este nihilismul care se extinde în suflete, nevoia omului de sacralitate și politica care nu mai știe nici măcar ce este sacralitatea. Sufletul civilizației noastre este bolnav, înțelegând prin sufletul civilizației ceea ce ține persoanele unite dincolo de interesele imediate, acel simț ideal mulțumită căruia individul percepe că se află în prezența unei realități mai importante decât el, dar cu care se identifică și pe care o slujește cu onestitate.

În fața acestei situații cred că orice persoană responsabilă trebuie să caute să înțeleagă în ce mod propria zonă de apartenență poate sluji țara cu echitate. Iar cu privire la acest lucru îmi permit să consider inadecvată impostarea Bisericii catolice. Aceasta, de fapt, îi consideră pe catolici ca fiind interesați numai de unele aspecte ale vieții, cum ar fi bioetica, școlile catolice, familia, și nu, în schimb, de ansamblul societății. Faptul că sunt importante chestiunile amintite este evident, dar ele nu pot reprezenta unicul punct de vedere în baza căruia să judecăm politica, deoarece creștinul trebuie să fie fidel față de lume în integralitatea ei și nu să-și creeze o lume aparte. În spatele impostării Magisteriului există în schimb ideea că catolicii sunt o realitate străină față de lume și că se raportează cu aceasta numai pentru a obține cât mai multe beneficii posibile pentru mica lor lume particulară. Însă acest lucru este greșit din punct de vedere teologic, pentru că înseamnă a-i transforma pe catolici într-unul dintre atâtea lobby-uri din lume și a face ca sarea să-și piardă gustul: «dar dacă sarea își pierde gustul, nu mai folosește la nimic decât să fie aruncată» (Matei 5,13).

 

Vito Mancuso, teolog și scriitor, 14 iulie 2010.

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s