Marginile milostivirii

Dar familia doctrinei ecleziastice corespunde într-adevăr cu planul lui Dumnezeu?

 

«Contrar multor altor dăți, Papa Francisc nu l-a surprins pe nimeni cu discursul de ieri ținut în Tribunalul Rota Romana, un text întru totul conform scenariului prestabilit, același discurs pe care nu numai Benedict al XVI-lea și Ioan Paul al II-lea l-ar fi putut ține, ci și toți ceilalți 263 de papi. Francisc a spus că „nu poate exista confuzie între familia voită de Dumnezeu și orice alt tip de unire”, fiindcă familia tradițională (adică cea „întemeiată pe căsătoria indisolubilă, unitivă și procreativă”) aparține „visului lui Dumnezeu și Bisericii sale pentru mântuirea umanității”. Există, deci, un model canonic al familiei, față de care toate celelalte forme de unire afectivă și permanentă sunt niveluri mai mult sau mai puțin intense a ceea ce Papa a definit a fi „o stare obiectivă de eroare”. Tocmai din acest motiv numai familia doctrinei ecleziastice merită numele de familie, în timp ce tuturor celorlalte li se cuvine termenul mai puțin intens de „unire”…

 

Dar chiar este adevărat că familia doctrinei ecleziastice corespunde cu planul lui Dumnezeu? Sau chiar și ea este o anumită expresie socială, apărută într-un anumit moment al istoriei și într-un alt moment destinată, deci, să apună, după cum se întâmplă chiar în zilele noastre în interiorul societăților occidentale? Cred că referendumul din foarte catolica Irlandă, prin care a fost schimbată constituția pentru a permite persoanelor de același sex să se căsătorească, este o lecție pentru catolicism de care acesta nu poate face abstracție, dar de care la Roma încă nu se reușește să se ia act. În realitate, faptul că familia evoluează și se schimbă, îl arată deja limbajul. Termenul „familie” derivă din latinescul „familia” și pare, deci, dotat cu o stabilitate mai mult decât milenară, dar dacă consultăm dicționarul observăm că termenul latin, departe de a fi restrâns la modelul de familie al doctrinei catolice, exprimă o gamă de semnificații foarte amplă: „Complex de sclavi, servitute; trupă, bandă de tâlhari sau familie împreună slugile; companie de comici; întreaga casă care cuprinde membri liberi și sclavi; stirpe, șleahtă, gintă”. Același lucru este valabil și pentru greaca Noului Testament, limba revelației divine pentru creștinism, care cunoaște o semnificație cu totul asemănătoare limbii latine, întrucât folosește în acest sens termenul „oikia”, care înseamnă în primul rând „casă” (de aici derivă și termenul „parohie”, format din „oikia” + prepoziția „pará” care înseamnă „lângă”). Și în ebraica biblică casa și familia sunt sinonime; a spune „casa lui David” este același lucru cu a spune „familia lui David”: adică se face trimitere la numele de familie, cuprinzând soții, fii, sclavi, concubine, bunuri mobile și imobile.

 

Deci, limbile revelației lui Dumnezeu nu cunosc termenul „familie” în sensul folosit de doctrina catolică tradițională și reamintit ieri de Papa. Nu este un lucru cam ciudat? Ciudățenia devine mai mare dacă deschidem Biblia. Este adevărat că acolo citim că „omul îl va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa și cei doi vor fi o singură carne” (Geneza 2,24), dar dacă analizăm existențele concrete ale oamenilor aleși de Dumnezeu ca vehicule ale revelației sale, observăm un scenariu foarte diferit cu alte forme de familie: Abraham a avut 3 soții (Sara, Agar și Chetura), Iacob două, Esau 3, David 8, Solomon 700. Lăsând la o parte cazul lui Solomon, care efectiv a exagerat, nu există niciun singur cuvânt de dojană al Bibliei cu privire la aceștia. Ce să spunem? Cuvântul lui Dumnezeu este împotriva planului lui Dumnezeu? Sau este vorba de texte care trebuie interpretate istoric? Dar dacă trebuie interpretate istoric textele biblice, cum să nu afirmăm că trebuie interpretat istoric și modelul de familie al doctrinei ecleziastice?

 

Acest lucru ar trebui să ne inducă, după părerea mea, la evitarea afirmaților precum: „stare obiectivă de eroare”. Viața zilnică în concretețea ei ne învață că există uniri deloc tradiționale ale ființelor umane în care armonia, respectul, iubirea sunt vizibile tuturor, și, invers, uniri cu ditamai sacramentul catolic în care viața este un infern. Așadar, suntem într-adevăr siguri că doctrina catolică tradițională despre familie este coerentă cu afirmația, atât de dragă papei Francisc, potrivit căreia „numele lui Dumnezeu este milostivire”? Eu în mod evident mă pot înșela, dar simt că pot să afirm că Dumnezeu nu gândește familia, cu niciun chip pe cea a Codului de drept canonic. Gândește mai degrabă relația armonioasă la care cheamă toate ființele umane, pentru că sensul faptului de a ști să trăiești în lume este în mod exact relația armonioasă, care se explicitează în diferite moduri și care își găsește împlinirea sa în iubire. Fiecare persoană în parte este chemată la iubire: acesta este sensul vieții umane conform nucleului revelației creștine. Astfel încât nimeni nu trebuie să poată fi exclus de la posibilitatea unei iubiri depline, totale, recunoscută și în mod public. Și în mod precis tocmai acesta este lucrul pentru care cineva se căsătorește: pentru ca propria iubire, din simplu fapt privat, să dobândească o dimensiune publică, politică, în măsura în care îi este recunoscută de polis. Această iubire este definibilă ca fiind integrală, deoarece integrează dimensiunea subiectivă cu dimensiunea publică și obiectivă a existenței umane.

 

Nașterea unor ființe umane cu o inextirpabilă înclinație sexuală spre persoanele de același sex este un fapt, deloc mic de altfel: ele trebuie în mod structural să rămână excluse de la posibilitatea iubirii integrale? În realitate, aspirația la iubirea integrală trebuie să fie recunoscută ca drept inalienabil al fiecărei ființe umane dobândit prin naștere. Iubirea integrală este un drept înnăscut, primordial, radical, adică privește însăși rădăcina ființei umane, și nimeni nu poate fi privat de acest drept. Deseori în trecut nu puțini au fost privați de acest drept, și chiar și astăzi în multe părți ale lumii nu rareori continuă să fie privați. Astăzi, însă, timpul s-a împlinit pentru a susține în modul cel mai explicit că toți au dreptul să se realizeze în iubirea integrală, heteroafectivi și homoafectivi fără deosebire. Maturitatea unei societăți se măsoară după posibilitatea dată fiecărui cetățean de a-și realiza dreptul înnăscut la iubirea integrală, dar eu cred că și maturitatea comunității creștine se măsoară după capacitatea de primire a tuturor fiilor lui Dumnezeu așa cum au venit pe lume, neexcluzându-l pe nimeni.

 

Ce înseamnă, pentru cel ce se naște homosexual, a spune că „numele lui Dumnezeu este milostivire”? Este destul de ușor să spunem că Dumnezeu este milostivire atunci când ne aflăm în fața cazurilor elaborate de secole de experiență. Mai greu este atunci când ne aflăm în fața cererii de recunoaștere a deplinei demnități din partea celui care timp de secole a trebuit să-și reprime propria identitate. Aici milostivirea poate fi exercitată numai modificându-ne propria viziune despre lume, adică încălcând tabuul doctrinei. Dar, tocmai aici se măsoară adevărul evanghelic, aici se vede dacă valorează mai mult sâmbăta sau omul. Aici papa Francisc își riscă o bună parte a valorii profetice a pontificatului său».

 

Vito Mancuso, teolog, 23.01.2016.

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s