Duminica a 34-a de peste an, 26 nov. 2017

Se va așeza pe tronul gloriei sale și îi va despărții pe unii de ceilalți – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

 

În evanghelia lui Matei, pe care o comentăm, de la cap. 25, versetele 31-46, este prezentată ultima învățătură importantă a lui Isus. Pentru această învățătură Isus face referire la o imagine cunoscută în lumea ebraică, și pe care o găsim în Talmud, unde se citește că: „în viața de dincolo, Sfântul, binecuvântat fie el, va lua un sul al Torah-ului, al Legii, și-l va așeza pe genunchi și va spune: «Cine s-a ocupat de Torah să vină și își va primi răsplata»”.

 

Ei bine, Isus ia ca model această descriere, dar îi schimbă conținuturile. Ceea ce determină realizarea individului nu este raportul pe care îl va fi avut cu Torah-ul, cu Dumnezeu, ci relația, raportul pe care îl va fi avut cu celelalte persoane. De ce acest lucru? Cu Isus, Dumnezeu – după cum descrie Matei la începutul evangheliei sale – este Dumnezeul-cu-noi. Așadar, cu Isus direcția omenirii nu mai este spre Dumnezeu, ci, împreună cu Dumnezeu și asemenea lui Dumnezeu, spre oameni.

 

Dumnezeul lui Isus nu ne va întreba niciodată dacă am crezut în el, ci dacă am iubit asemenea lui.

 

Să vedem, așadar, învățătura lui Isus. Isus se prezintă ca fiu al Omului, care apare în gloria sa și împarte popoarele păgâne, națiunile. Nu este o judecată universală. Israelul a fost deja judecat în această evanghelie. Aceasta este judecata celor care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu, a popoarelor.

 

Deci, „așa cum păstorul desparte oile de capre”, el va despărți persoanele. Așa cum agricultorul deosebește fructele bune de cele stricate, așa cum pescarul din această evanghelie a știut să deosebească peștii buni și să-i îndepărteze pe cei răi, tot așa Domnul îi recunoaște imediat pe cei care și-au orientat propria viață spre binele altora.

 

„Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniți, binecuvântații Tatălui meu»”. Îi binecuvântează pentru că sunt aceia care au realizat planul lui Dumnezeu asupra omenirii. Și apoi înșiră șase acțiuni care exprimă nevoi, suferințe, necesități din partea omenirii, împreună cu răspunsurile care le-au fost date.

 

Din aceste șase acțiuni nimic nu se referă la atitudinea față de religie, nimic nu privește comportamentul față de Dumnezeu, ci comportamentul pe care l-am avut față de nevoile omenirii, față de nevoiașii umanității. Ceea ce permite accesul la viața veșnică nu este, deci, comportamentul religios, ci comportamentul uman.

 

Cel care se desprinde în aceste șase situații este deținutul. „Am fost în închisoare și ați venit la mine”. Pe vremea aceea deținutul nu trezea com-pătimire, nu suscita milă, ci doar dispreț. A te duce să vizitezi un deținut însemna să-l și hrănești, având în vedere că pe vremea aceea închisorile nu asigurau hrana deținuților. Iată și surpriza acestor persoane, cărora Isus le-a spus că toate aceste lucruri i le-au făcut lui… „Doamne, când te-am văzut flămând și te-am hrănit, etc.”.

 

Așadar, iată răspunsul lui Isus: „Adevăr vă spun: tot ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai mei mai mici…”. Cine sunt frații mai mici? Sunt invizibilii societății, nevoiașii, marginalizații, exclușii. Ei bine, Isus consideră că lui îi este făcut ceea ce le este făcut lor. Aceasta nu înseamnă că trebuie să-i iubim pe ceilalți pentru Isus, ci să-i iubim împreună cu Isus și asemenea lui Isus.

 

Apoi iată și reversul medaliei: „Apoi le va spune și celor care vor fi la stânga: «Plecați de la mine, blestemaților…»”. Este important să subliniem acest lucru. În timp ce mai înainte Isus i-a numit pe cei drepți „binecuvântații Tatălui meu”, pe aceștia îi declară aici „blestemați”, dar nu de Tatăl său; Dumnezeu nu blestemă, Dumnezeu este numai binecuvântări. Acest blestem – este unica dată când apare în evanghelie – face trimitere la primul blestem care apare în Biblie, în cartea Genezei, lansat asupra lui Cain, care și-a asasinat fratele.

 

Deci Isus este foarte sever. A nu oferi ajutor, a nu răspunde nevoilor elementare, suferințelor, necesităților celorlalți, echivalează pentru Isus cu un omor. Aceștia sunt blestemați nu de Dumnezeu, ci egoismul lor, închiderea lor față de nevoile celorlalți, i-a blestemat într-un anumit fel. Oricine se închide față de viață, se blestemă.

 

„Blestemaților, în focul veșnic”. Focul veșnic înseamnă ceea ce distruge totul. „Pregătit pentru diavol”. Este ultima dată în această evanghelie când apare diavolul în distrugerea sa finală, ceea ce semnifică înfrângerea sa definitivă, pentru că ajunge în focul veșnic, care conține imaginea a ceea ce distruge totul. „Și îngerii lui”. Adică emisarii săi, aceia care au devenit instrumente de moarte pentru alții. Pe aceste persoane Isus nu le mustră pentru că au făcut ceva rău, ci au devenit instrumente de moarte pentru că nu au făcut binele în momentele de necesitate, în ocaziile de supraviețuire.

 

Răspund și aceștia, rezumând toate situațiile de precaritate ale umanității, foametea, setea, etc., dar interesant este finalul: „și nu te-am slujit?”, lucru pe care cei drepți nu-l spun. În mod evident ei sunt convinși că l-au slujit pe Domnul, că l-au slujit prin liturgie, prin cult… Nu au înțeles că Dumnezeu, cu Isus, nu cere să fie slujit, ci el, care este Dumnezeu, se pune în serviciul oamenilor, pentru ca oamenii, împreună cu el și asemenea lui, să se pună în serviciul celorlalți.

 

Și iată sentința lui Isus: „Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, mie nu mi-ați făcut”. Așadar, încă o dată, ceea ce determină reușita în viață și comportamentul persoanei, nu este relația avută cu Dumnezeu, ci relația avută cu ceilalți. Atunci când ne închidem față de alții, ne închidem față de Dumnezeu.

 

„Și vor merge aceștia în chinul veșnic”. Aceasta este o imagine luată din cartea profetului Daniel, din capitolul 12, versetul 2, care semnifică falimentul definitiv al propriei vieți. Termenul tradus cu „chin”, în limba greacă înseamnă „mutilare”. Pedeapsa, deci, nu-l are drept cauză pe Tatăl, ci ei înșiși sunt aceia care s-au pedepsit, în măsura în care viața lor este o viață mutilată, o viață care nu a ajuns la plinătate.

 

Deci, nu este o pedeapsă, ci falimentul total, acel faliment care în Apocalips va fi definit ca fiind „a doua moarte”. Dar evanghelia se încheie cu o imagine pozitivă: „Iar cei drepți în viața veșnică”. Toți aceia care au trăit făcând binele, comunicând viață celor care aveau nevoie, aceștia și-au realizat propria existență și, mai ales, au realizat planul lui Dumnezeu asupra omenirii.

 

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe formatul audio.

Sursa: Centrul de Studii Biblice

 

Matei 25, 31-46

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.