Ispitele celui care îl urmează pe Isus

fralitfinsin15-225x150Omilia papei Francisc la încheierea Sinodului Episcopilor despre familie, duminică, 25 octombrie 2015

 

Toate cele trei lecturi din această duminică ne prezintă compasiunea lui Dumnezeu, paternitatea sa, care se revelează definitiv în Isus.

 

Profetul Ieremia, în plin dezastru naţional, în timp ce poporul este deportat de duşmani, vesteşte că „Domnul mântuieşte pe poporul său şi pe restul lui Israel” (31,7). Şi de ce a făcut asta? Pentru că El este Tată (cf. v. 9); şi ca Tată se îngrijeşte de copiii săi, îi însoţeşte pe cale, îi susţine pe „orbi, şchiopi, femei însărcinate şi care nasc” (31,8). Paternitatea sa le deschide o cale accesibilă, o cale de consolare după atâtea lacrimi şi atâtea amărăciuni. Dacă poporul rămâne fidel, dacă perseverează să-l caute pe Dumnezeu şi în ţară străină, Dumnezeu va schimba exilul său în libertate, singurătatea sa în comuniune: ceea ce astăzi poporul seamănă plângând, mâine va culege în bucurie (cf. Ps 125,6).

 

Cu Psalmul am manifestat şi noi bucuria care este rod al mântuirii Domnului: „Gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie şi limba de cântări de veselie” (v. 2). Credinciosul este o persoană care a experimentat acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în propria viaţă. Şi noi, păstorii, am experimentat ce anume înseamnă a semăna cu trudă, uneori cu lacrimi în ochi, şi a ne bucura pentru harul unei recolte care întotdeauna merge dincolo de forţele noastre şi de capacităţile noastre.

 

Textul din Scrisoarea către Evrei ne-a prezentat compasiunea lui Isus. Şi El „s-a îmbrăcat în slăbiciune” (cf. 5,2), pentru a simţi compasiune faţă de cei care sunt în ignoranţă şi în eroare. Isus este marele preot, sfânt, nevinovat, dar în acelaşi timp este marele preot care a luat parte la slăbiciunile noastre şi a fost pus la încercare în toate ca şi noi, în afară de păcat (cf. 4,15). Pentru aceasta este mediatorul noii şi definitivei alianţe care ne dă mântuirea.

 

Evanghelia de astăzi ne leagă direct cu prima lectură: aşa cum poporul lui Israel a fost eliberat graţie paternităţii lui Dumnezeu, tot aşa Bartimeu a fost eliberat graţie compasiunii lui Isus. Isus tocmai a ieşit din Ierihon. Cu toate că abia a început drumul cel mai important, cel spre Ierusalim, se opreşte iarăşi pentru a răspunde la strigătul lui Bartimeu. Se lasă atins de cererea sa, se lasă implicat de situaţia sa. Nu se mulţumeşte să-i dea de pomană, ci vrea să-l întâlnească personal. Nu-i dă nici indicaţii nici răspunsuri, ci pune o întrebare: „Ce vrei să fac pentru tine?” (Mc 10,51). Ar putea să pară o întrebare inutilă: ce anume ar putea să dorească un orb dacă nu vederea? Şi totuşi, cu această întrebare pusă „faţă în faţă”, directă dar respectuoasă, Isus arată că vrea să asculte necesităţile noastre. Doreşte cu fiecare dintre noi un colocviu făcut din viaţă, din situaţii reale, care să nu excludă nimic în faţa lui Dumnezeu. După vindecare, Domnul îi spune acelui om: „Credinţa ta te-a mântuit” (v. 52). Este frumos a vedea cum Cristos admiră credinţa lui Bartimeu, încrezându-se în el. El crede în noi, mai mult decât credem noi în noi înşine.

 

Există un amănunt interesant. Isus le cere discipolilor săi să meargă ca să-l cheme pe Bartimeu. Ei se adresează orbului folosind două expresii, pe care numai Isus le utilizează în restul Evangheliei. În primul rând îi spun: „Curaj!”, cu un cuvânt care literalmente înseamnă „ai încredere, hai!”. De fapt, numai întâlnirea cu Isus îi dă omului forţa pentru a înfrunta situaţiile cele mai grave. A doua expresie este „Ridică-te!”, aşa cum a spus Isus atâtor bolnavi, luându-i de mână şi vindecându-i. Discipolii săi nu fac altceva decât să repete cuvintele încurajatoare şi eliberatoare ale lui Isus, conducând direct la El, fără predici. La asta sunt chemaţi discipolii lui Isus, şi astăzi, în special astăzi: să-l pună pe om în contact cu Milostivirea compătimitoare care mântuieşte. Când strigătul omenirii devine, ca în Bartimeu, şi mai puternic, nu există alt răspuns decât să ne însuşim cuvintele lui Isus şi mai ales să imităm inima sa. Situaţiile de mizerie şi de conflict sunt pentru Dumnezeu ocazii de milostivire. Astăzi este timp de milostivire!

 

Însă există câteva ispite pentru cel care-l urmează pe Isus. Evanghelia de astăzi evidenţiază cel puţin două. Niciunul dintre discipoli nu se opreşte, aşa cum face Isus. Continuă să meargă, merg înainte ca şi cum n-ar fi nimic. Dacă Bartimeu este orb, ei sunt surzi: problema lui nu este problema lor. Poate să fie riscul nostru: în faţa problemelor continue, e mai bine să mergem înainte, fără a ne lăsa deranjaţi. În acest mod, ca acei discipoli, stăm cu Isus, dar nu gândim ca Isus. Stăm în grupul său, dar pierdem deschiderea inimii, pierdem uimirea, recunoştinţa şi entuziasmul şi riscăm să devenim „obişnuiţi ai harului”. Putem să vorbim despre El și să lucrăm pentru El, dar să trăim departe de inima sa, care este îndreptată spre cel care este rănit. Aceasta este ispita: o „spiritualitate a mirajului”: putem merge prin deşerturile omenirii fără să vedem ceea ce este realmente, ci ceea ce am vrea să vedem noi; suntem capabili să construim viziuni despre lume, dar nu acceptăm ceea ce Domnul pune în faţa ochilor noştri. O credinţă care nu ştie să se înrădăcineze în viaţa oamenilor rămâne aridă şi, în loc să fie oază, creează alte deşerturi.

 

Există o a doua ispită, aceea de a cădea într-o „credință de tablou”. Putem merge cu poporul lui Dumnezeu, dar deja avem tabloul nostru de drum, unde este totul: ştim unde să mergem şi cât timp ne trebuie; toţi trebuie să respecte ritmurile noastre şi orice inconvenient ne deranjează. Riscăm să devenim ca acei „mulţi” din Evanghelie care îşi pierd răbdarea şi îl ceartă pe Bartimeu. Cu puţin înainte i-au certat pe copii (cf. 10,13), acum pe cerşetorul orb: cine deranjează sau nu este la înălţime trebuie exclus. Isus în schimb vrea să includă, mai ales pe cel care este ţinut la margine şi strigă la El. Aceştia, ca Bartimeu, au credinţă, pentru că a şti că avem nevoie de mântuire este cel mai bun mod pentru a-l întâlni pe Isus.

 

Şi la sfârşit Bartimeu începe să-l urmeze pe Isus pe cale (cf. v. 52). Nu numai recapătă vederea, dar se uneşte cu comunitatea celor care merg cu Isus. Preaiubiţi fraţi sinodali, noi am mers împreună. Vă mulţumesc pentru drumul pe care l-am împărtăşit cu privirea îndreptată spre Domnul şi spre fraţi, în căutarea de cărări pe care Evanghelia le indică timpului nostru pentru a vesti misterul de iubire al familiei. Să continuăm drumul pe care Domnul îl doreşte. Să-i cerem Lui o privire vindecată şi mântuită, care ştie să răspândească lumină, pentru că îşi aminteşte de strălucirea care a luminat-o. Fără să ne lăsăm niciodată întunecaţi de pesimism şi de păcat, să căutăm şi să vedem gloria lui Dumnezeu, care străluceşte în omul viu.

Autor: papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu

Sursa: Magisteriu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s