Duminica a 4-a a Păresimilor, 15 martie 2015

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul pentru ca lumea să se salveze prin el – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

În dialogul cu fariseul Nicodim, conducător al Iudeilor, Isus face referire la un episod cunoscut din istoria Israelului, cuprins în Cartea Numerilor.

La capitolul 3, versetul 14, evanghelistul scrie: „Așa cum Moise a înălțat șarpele în pustiu”. Șerpii au fost trimiși de Dumnezeu pentru a pedepsi poporul conform schemei clasice de „pedeapsă-salvare/iertare”. În Isus, în schimnb, există doar salvare.

„Tot așa trebuie să fie înălțat Fiul omului”. Isus face referire la viitoarea sa moarte pe cruce și vorbește despre Fiul omului, adică despre omul care are plinătatea condiției divine. ”Pentru ca oricine crede în el să aibă viața veșnică”. A crede în Fiul omului înseamnă a aspira la plinătatea umană care strălucește în acest fiu al omului.

Pentru prima dată apare în această evanghelie o temă foarte dragă evanghelistului, și anume cea a vieții veșnice. Viața veșnică nu este, după cum învățau fariseii, un premiu în viitor pentru conduita bună ce o avem în prezent, ci o calitate a vieții deja în prezent. Se numește „veșnică” nu atât pentru durata fără sfârșit, ci pentru calitatea indestructibilă.

Iar această viață veșnică nu o vom avea în viitor, ci o avem deja în prezent. Oricine își dă adeziunea față de Isus, aspiră deci la plinătatea umană care strălucește în Isus.

„Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul predilect”. Dumnezeul lui Isus nu este un Dumnezeu care cere, ci un Dumnezeu care oferă, care ajunge chiar să se ofere pe sine. „Pentru ca oricine crede în el să nu fie pierdut, ci să aibă viața veșnică”.

Viața veșnică nu se obține observând legea, adică un cod exterior omului, după cum învățau fariseii, ci dându-ne adeziunea față de Fiul omului. Iar Isus apare aici ca fiind darul iubirii lui Dumnezeu față de omenire. Dumnezeu este iubire care dorește să se manifeste și să comunice. Iar Isus este expresia maximă a acestei manifestări și comunicări a lui Dumnezeu. „Căci Dumnezeu nu l-a trimis niciodată pe Fiul în lume ca să condamne lumea”, chiar dacă verbul aici nu este „a condamna”, ci „a judeca”.

Încă o dată, Isus vorbește aici cu un fariseu și demolează așteptările unui mesie judecător. Așadar, Fiul nu a venit să judece lumea, „ci ca lumea să fie salvată prin el”. Dumnezeu este iubire și în el nu este nici judecată, nici condamnare, ci este numai oferire a vieții.

„Cine crede în el nu este judecat”. Cine crede în el nu merge în întâmpinarea niciunei judecăți. „Dar cine nu crede a fost deja judecat”. Omul însuși este cel care se autojudecă. Și să vedem de ce… „Pentru că nu a crezut în numele unicului Fiu al lui Dumnezeu”. Omul însuși se judecă refuzând iubirea pe care Dumnezeu i-o oferă; cel care acționează împotriva vieții rămâne în moarte.

Și, într-adevăr, Isus continuă: „Iar judecata este aceasta: lumina a venit în lume” – lumina este imaginea vieții –, „dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”. Cel care îi asuprește pe oameni nu va accepta niciodată un mesaj care îl va conduce spre slujire. Dar ceea ce e important este faptul că Isus se referă – și vorbește cu un fariseu, cu un om care respectă legile, doctrinele – la fapte, nu la crez sau la ortodoxie.

Nu doctrina este cea care ne separă de Dumnezeu, ci comportamentul. De aceea, Dumnezeu nu oferă doctrine, ci plinătate a vieții. „Căci oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu-i fie reprobate faptele”. Isus face referire la ceea ce este experiența comună. Delincventul, cel care comite răul, nu iubește reflectoarele, nu iubește lumina, ci se ascunde mai adânc în bârlog. Ei bine, în fața unei oferte de plinătate a luminii, cel care face răul se ascunde și mai adânc în întunericul vizuinii și rămâne prin în cursă.

„Însă cine face adevărul…”. În opoziție cu a face răul Isus vorbește despre „a face adevărul”. Adevărul nu se crede, devenind o doctrină, ci se face. Iată de ce în această evanghelie Isus nu va spune că el are adevărul, ci că el este adevărul. Cine are adevărul, cine posedă adevărul,  în baza acelui adevăr, a acelei doctrine, se simte în măsură să-i judece pe alții, să-i condamne și să se despartă de ei, spre deosebire de cel care este în adevăr. Ce înseamnă, în schimb, „a fi în adevăr”?

Dacă este în opoziție cu „a face răul”, a fi în adevăr înseamnă „a face binele”, a ne insera în dinamismul creator al lui Dumnezeu care își iubește făptura și vrea ca binele creaturii sale, binele omului, să fie valoarea cea mai importantă în existența fiilor săi. Deci, „cine face adevărul”, și anume cel care a pus binele omului ca valoare principală a existenței sale, „vine spre lumină”. Cu cât mai mul iubește, cu atât mai mult omul devine luminos, pentru că iradiază însăși lumina lui Dumnezeu. „Ca să apară clar că faptele lui sunt făcute în Dumnezeu”.

Faptele lui sunt făcute în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este cel care face binele omului. Așadar, Dumnezeu ne invită să facem adevărul, să ne inserăm în însuși dinamismul său creator, care pune binele omului ca valoare absolută. Cine are adevărul se desparte de ceilalți; cine este în adevăr se unește și comunică viață tuturor.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe formatul audio.

Sursa: Centrul de Studii Biblice

 

Ioan 3, 14-21

Un gând despre „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul pentru ca lumea să se salveze prin el

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.