vito-mancusoSensul adevărat al Paștelui este faptul că răscumpărarea privește toate ființele umane și este corelată cu binele și iubirea

«Biserica a rămas în urmă cu 200 de ani», a declarat cardinalul Carlo Maria Martini în ultimul interviu, dar eu cred că această întârziere bisericească este expresia unei mai preocupante întârzieri a creștinismului ca atare, tot mai incapabil să-și susțină vestirea fundamentală. Creează probleme însuși centrul credinței creștine, adică mântuirea. Cum să o gândim? Care este specificitatea ei? Roger Haight, iezuit american, descrie astfel situația: «Semnificația mântuirii rămâne eluzivă; orice creștin angajat știe ce este mântuirea atâta timp cât nu i se cere să o explice». Nu există religie fără mântuire, există religii fără Dumnezeu, dar niciuna fără mântuire. Pentru creștinism mântuirea izvorăște din Paștele lui Cristos, cu privire la care se citește în Catehismul catolic: «Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa Cristos ne eliberează de păcat, iar prin Învierea sa ne deschide accesul la o nouă viață» (art. 654). Acesta este centrul mesajului: mântuirea ca răscumpărare înfăptuită de Cristos. Conceptul de răscumpărare este necunoscut celorlalte religii: Moise, Buddha, Confucius, Mahomed sunt legislatori, maeștri, profeți, înțelepți, dar nu răscumpărători, adică nu ei oferă mântuirea, care este în schimb dobândită de credincioși urmând învățăturile lor. Creștinismul se deosebește, căci consideră umanitatea ca fiind coruptă de păcatul originar și incapabilă de merite spirituale și, prin urmare, vestește mântuirea ca fiind înfăptuită în mod gratuit de Dumnezeu prin răscumpărarea obținută de Cristos.

În fiecare an Paștele este celebrarea solemnă a acestui eveniment. Examinând istoria acestei doctrine observăm că primul care a formulat-o este Sfântul Paul. El scrie: «Toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificați în mod gratuit de harul lui, în virtutea răscumpărării realizate de Cristos Isus. Dumnezeu l-a prestabilit să servească ca instrument de ispășire prin intermediul credinței, în sângele său»  (Romani 3, 23-25). Paul afirmă că moartea lui Cristos a fost voită în mod direct de Dumnezeu, iar în altă parte adaugă: «Pe cel care nu a cunoscut păcatul Dumnezeu l-a tratat ca păcat, în favoarea noastră» (2 Corinteni 5, 21). Citind scrierile sale în ordine cronologică vom descoperi însă că Sfântul Paul nu gândea mereu astfel. De fapt, în scrisoarea sa cea mai veche el nu vorbește despre moartea-înviere a lui Cristos ca despre un fapt răscumpărător, și nici despre evenimentul salvator ca fiind petrecut deja. Dimpotrivă, pentru el mântuirea încă trebuie să se înfăptuiască. Iată cum: «Însuși Domnul, la porunca [divină], la strigătul arhanghelului și la sunetul trâmbiței lui Dumnezeu, va coborî din ceruri. Și mai întâi vor învia cei morți în Cristos; apoi noi, cei care trăim și vom fi încă în viață, vom fi răpiți împreună cu ei în nori ca să mergem în întâmpinarea Domnului» (1 Tesaloniceni 4, 16-17).

Paul scrie că Cristos a murit «pentru noi», dar nu face ca mântuirea să depindă de acea moarte, dovada fiind faptul că nu o consideră pe aceasta din urmă ca fiind voită de Dumnezeu (cum va susține, în schimb, mai târziu), ci de evrei, după cum reiese din aceste cuvinte destinate să alimenteze de-a lungul secolelor antisemitismul: «Iudeii l-au omorât chiar și pe Domnul Isus și pe profeți și ne-au persecutat și pe noi; ei nu-i sunt plăcuți lui Dumnezeu și sunt dușmanii tuturor oamenilor» (2, 15-16). Aici nu există un plan al lui Dumnezeu care îl trimite pe Fiul să moară, ci există mai degrabă inimiciția evreilor care l-au ucis pe Isus, și care a fost însă înviat de Dumnezeu ca demonstrație clară a mutației istoriei care se va realiza prin întoarcerea sa iminentă. Aceeași impostare se găsește în 1 Corinteni.

Sfântul Paul își schimbă repede perspectiva și este ușor de înțeles motivul: nevenirea lui Cristos îl îndeamnă să nu mai pună centrul focal în viitor, ci în trecut; Cristos este salvatorul nu pentru că se va întoarce victorios, ci pentru că a murit oferindu-se Tatălui și reconciliindu-ne cu el prin sângele său. Cristos devine astfel răscumpărătorul răstignit. Exact în această lumină douăzeci de ani mai târziu sunt compuse Evangheliile. Acestea însă, reproducând și gândirea lui Isus, ne permit să ridicăm problema decisivă: Isus gândea mântuirea ca răscumpărare sau, ca evreu observant, o corela cu exercițiul responsabil al libertății?

Există texte evanghelice în concordanță cu teologia răscumpărării, de exemplu atunci când Isus spune că a venit «să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți» (Marcu 10, 45) sau atunci când pronunță la ultima cină celebrele cuvinte: «Acesta este sângele meu al alianței, vărsat pentru mulți, spre iertarea păcatelor»  (Matei 26, 28). Dar în Evanghelii există multe alte texte care prezintă mântuirea corelată nu cu un eveniment exterior, ci cu acțiunile liber înfăptuite, conform concepției ebraice tradiționale a mântuirii ca rezultat al fidelității față de alianță, și anume ca dreptate. Eu chiar cred că lui Isus doctrina răscumpărării nu i-ar fi plăcut deloc, există întregul discurs de pe munte care demonstrează acest lucru, începând de la cuvintele Tatălui Nostru despre rolul activ al libertății: «Și iartă-ne datoriile, precum și noi iertăm datornicilor noștri». Isus continuă: «Căci dacă voi le veți ierta oamenilor greșelile lor, Tatăl vostru ceresc vă va ierta și vouă; dar dacă voi nu le veți ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre» (Matei 6, 12-15). Mișcarea decisivă îi revine libertății umane, care, pentru Isus, este capabilă să înfăptuiască și binele, fiindcă nu este în mod iremediabil coruptă, așa cum va spune în schimb Sfântul Paul și într-un mod mai radical Sfântul Augustin.

Ideea unei libertăți eficace în ordinea mântuirii se regăsește în multe alte pasaje evanghelice, printre care: «Cu judecata cu care judecați veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați veți fi măsurați»  (Matei 7, 2). Principiul salvator este, așadar, corelat cu praxa responsabilă: «Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci acela care face voința Tatălui meu, care este în ceruri» (Matei 7, 21). Discursul de pe munte, inima mesajului lui Isus, este un apel la libertate ca itinerar eficace pentru dobândirea mântuirii.

În acest punct apare evidentă problematicitatea construcției teologice creștine succesive bazată pe răscumpărare, de unde dificultatea de a răspunde la următoarele chestiuni: 1) În ce constă propriu-zis răscumpărarea înfăptuită de Cristos? 2) Actul răscumpărător adevărat este moartea pe cruce sau învierea? 3) Care este soarta celor care nu participă la actul răscumpărător? 4) De ce anume suntem răscumpărați: de moarte, de Diavol, de egoism, de lume, de pedeapsa lui Dumnezeu, de Lege, de păcat, sau de toate acestea puse împreună? Rădăcina aporiei rezidă, după părerea mea, în ideea unei specificități creștine a mântuirii ca fiind corelată cu un determinat eveniment istoric, adică în impostarea dată creștinismului de Sfântul Paul și străină lui Isus. În realitate, este necesar să ne gândim că mântuirea a fost mereu disponibilă ființelor umane, oricărei religii sau ne-religii le-ar aparține, fiindcă este corelată cu binele și dreptatea. Evanghelia însăși afirmă acest lucru: «Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii. Pentru că am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați găzduit, gol și m-ați îmbrăcat»  (Matei 25, 34-36). În Cartea Morților a Egiptului antic există cuvinte asemănătoare: «L-am mulțumit pe Dumnezeu cu ceea ce iubește: am dat pâine celui flămând, apă celui însetat, haine celui gol, o barcă celui ce nu avea» (cap. 125). Textul este datat la 1500 de ani înainte de Cristos și, spunând aceleași lucruri, arată adevăratul sens al mântuirii, care nu i-a lipsit niciodată neamului omenesc, cu mult înainte de creștinismul istoric: eliberarea de ego-u și deschiderea față de bine, față de iubire, față dreptate. Eu consider că nu este implauzibil să credem că în acela care practică acest stil de viață poate lua naștere o dispoziție peculiară a energiei sale constitutive (ceea ce în mod tradițional se numește suflet), capabilă să învingă curbura spațiului-timp.

 

Vito Mancuso, teolog – 26 martie 2016, La Repubblica.

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.