gesu-280x154„Atâta timp cât evanghelia este vestită, nu cauzează nicio problemă, dar atunci când vine vorba să o traducem în alegeri sociale, politice și civile concrete, iată că imediat cineva protestează și, ceea ce e mai paradoxal, o face chiar prin intermediul evangheliei…”. Noua reflecție a biblistului Alberto Maggi de pe ilLibraio.it pornește de la o frază pronunțată de Isus: „Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului!”, deseori citată în mod inoportun, având în vedere faptul că pasajul care conține expresia lui Isus nu privește în niciun mod separația dintre puterile civile și cele religioase…

Dați Cezarului…

„Atunci când îi dau de mâncare unui sărac, toți mă numesc sfânt. Dar atunci când întreb de ce săracii nu au hrană, atunci toți mă numesc comunist”. Astfel deplora situația pr. Hélder Câmara (1909-1999), episcop brazilian precursor al teologiei eliberării, răspunzând celor care îl contestau pentru denunțurile sale cu privire la nedreptățile unei societăți egoiste, unde cei săraci sunt tot mai asupriți, marginalizați și învinuiți.

E mereu aceeași istorie: atâta timp cât evanghelia este vestită, nu cauzează nicio problemă, dar atunci când vine vorba să o traducem în alegeri sociale, politice și civile concrete, iată că imediat cineva protestează și, ceea ce e mai paradoxal, o face chiar prin intermediul evangheliei. Într-adevăr, ori de câte ori cineva încearcă să aplice mesajul lui Isus societății în care trăiește, există întotdeauna atotștiutorul de serviciu care citează fraza lui Cristos „Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului!”, amintind de separația dintre societate și religie, dintre Stat și Biserică. Și anume: nu se acceptă intromisiuni în viața civilă, iar evanghelia trebuie să rămână limitată la parohii și sacristii, ca hrană pentru devoți și pioși.

Probabil aceia care reclamă prin expresia „Dați Cezarului…”, nu s-au preocupat niciodată să citească pasajul evanghelic care conține exprimarea lui Isus, care nu privește în niciun caz o separație între puterile civile și cele religioase. Episodul în chestiune face parte dintr-o serie de capcane, foarte bine asamblate, din partea tuturor forțelor instituției religioase împotriva lui Isus, pentru a-l discredita în fața mulțimii. Decizia de a-l asasina a fost, de fapt, deja luată, dar atâta timp cât mulțimile îl urmează și îl susțin, nu este posibilă înfăptuirea ei („Auzind aceste parabole, arhiereii și fariseii și-au dat seama că vorbește despre ei. Căutau să-l prindă, dar se temeau de mulțimi pentru că ele îl considerau un profet” (Matei 21, 45-46).

Inițiativa atacului este luată de farisei („au ținut sfat căutând să-i găsească o greșeală în discursurile lui” (Matei 22, 15): Isus reprezintă pentru ei un pericol față de hegemonia doctrinală asupra poporului și trebuie eliminat. Pentru a-și atinge scopul, acești pioși împlinitori ai Legii sunt dispuși la orice, chiar să-l calomnieze pe Isus afirmând că el „îi alungă pe demoni prin lucrarea căpeteniei demonilor” (Matei 9, 34), iar decizia de a-l ucide au luat-o după ce Isus a vindecat o persoană într-o zi de sâmbătă („Fariseii au ieşit și au ținut sfat împotriva lui ca să-l dea la moarte” (Matei 12, 14). Numai să-și realizeze scopul sunt gata să intre în clică cu adversarii lor de totdeauna, irodienii, aparținătorii partidului care sprijină dinastia erodiană la putere. În timp ce fariseii îi detestă pe romani, irodienii sunt colaboraționiști. În mod evident, Isus este periculos pentru toți. Aceștia i se adresează lui Isus printr-o poruncă imperativă care nu admite alternative: „Spune-ne!”. Și îi poruncesc lui Isus să-și manifeste în mod public gândirea cu privire la odioasa dominație a Romanilor, declarându-și în mod deschis punctul de vedere referitor la plata taxelor către dominatori: „Este permis sau nu a da tribut Cezarului?” (Matei 22, 16). Vor ca Isus să ia poziție pro sau contra puterii de ocupație romană. Cezar este titlul dat fiecărui împărat roman, în acest caz îl indică pe Tiberiu, iar de când a fost numit pentru Iudeea, în anul 6 d.C., un procurator roman, a fost impusă o taxare pentru toți (de la vârsta de 12 ani până la vârsta de 65 de ani).

Capcana este foarte bine montată. Oricare ar fi răspunsul pe care Isus îl va da, acesta i se va întoarce împotrivă. Dacă Isus este favorabil plătirii taxelor către împărat, un păgân idolatru, va încălca ceea ce este prescris în Cartea Deuteronomului, unde se afirmă că Domnul este unicul Dumnezeu care trebuie să fie slujit (Deuteronom 6, 4-13). Pe lângă faptul de a contraveni Legii prin răspunsul său, Isus va recunoaște legitimitatea ocupației și își va îndepărta simpatiile celor care văd în el un eliberator al poporului. Pe de altă parte, dacă Isus răspunde printr-o invitație de a nu plăti tributul, poziția lui va fi înțeleasă ca o rebeliune politică, iar prezența irodienilor va asigura arestarea lui imediată. Isus ar fi, de fapt, un periculos subversiv, precum celebrul Iuda Galileanul, care a încercat în anul 6 d.C. o revoltă împotriva romanilor, după cum scrie istoricul Iosif Flavius: „un galilean cu numele de Iuda i-a îndemnat pe locuitori la rebeliune, copleșindu-i cu injurii dacă ar fi continuat să plătească tribut romanilor și să aibă, în afară de Dumnezeu, alți stăpâni muritori” (Războiul Iudaic II, 8,1; At 5 37).

Isus, care nu se teme de nimeni și nu se uită la fața cuiva (Matei 22, 16), nu răspunde solicitării fariseilor și irodienilor, ci îi atacă printr-o acuzație gravă, definindu-i ipocriți, adică comedianți, și ispititori, care nu fac altceva prin acțiunea lor decât să o prelungească pe cea a satanei, definit de Matei ca fiind ispititorul (Matei 4, 3). Aceștia se prefac că au la inimă o chestiune de actualitate care privește binele poporului, dar ceea ce îi interesează într-adevăr este numai discreditarea lui Isus și posibilitatea de a-l elimina.

Solicitării imperative din partea fariseilor și a irodienilor („Spune-ne!”), Isus îi răspunde printr-un alt imperativ: „Arătați-mi moneda tributului!” (Matei 22 19), iar cei care s-au dus să-l prindă în capcană rămân prinși în capcană: „Iar ei i-au prezentat un dinar”. Fariseii și irodienii au, de fapt, în buzunar dinarul cu chipul împăratului, fără să se îngrijească de sacralitatea locului în care ei se află. În templul din Ierusalim era strict interzis a se introduce orice reprezentare umană, după cum poruncește Decalogul (Exod 20, 4), de aceea nu erau admise monedele păgânilor, considerate impure, ci era necesară schimbarea acestora la schimbătorii de valută (Matei 21, 12).

Isus îi demască pe irodieni, dar mai ales pe zeloșii păzitori ai Legii, pe farisei. Aceștia din urmă, atât de maniacal atenți și preocupați de împlinirea severelor reguli despre pur și impur, în realitate nu sunt altceva decât călăuze oarbe care strecoară țânțarul și înghit cămila (Matei 23, 24). Iar Isus „i-a întrebat: Ale cui sunt imaginea aceasta și inscripția?”. Și ei răspund: „ale Cezarului” (pe moneda prezentată lui Isus era reprezentat capul împăratului cu inscripția: „Tiberiu Cezar, fiul divinului Augustus, Pontif Maxim”). Fariseii și irodienii l-au întrebat pe Isus dacă este permis să i se dea, adică să i se plătească tribut împăratului. Isus nu răspunde cu verbul lor, ci cu verbul „a restitui”: „Restituiți-i, așadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Moneda este simbolul puterii stăpânitoare (acolo unde ajungeau monedele împăratului ajungea și dominația sa). Acel dinar, cu chipul și inscripția împăratului, este al Cezarului, și lui trebuie să-i fie restituit, nerecunoscând în acest fel domnia sa și reafirmând-o pe cea a lui Dumnezeu, uzurpată și pângărită chiar de farisei, care încalcă porunca lui Dumnezeu în numele tradiției pe care ei au impus-o poporului (Matei 15, 3). Iar atacul la adresa lui Isus a rămas infructuos. Nu doar nu au reușit să-l prindă în eroare, ci ei înșiși au fost prinși în eroare, meritându-și titlul de ipocriți și ispititori. Fariseii și irodienii îl lasă pe Isus, așa cum „diavolul l-a lăsat” (Matei 4, 11) în pustiu.

Prin urmare, răspunsul lui Isus nu limitează angajamentul credincioșilor la sfera spirituală, lăsând altora angajamentul civil, ci îi invită să fie drojdie, sare și lumină a lumii („Voi sunteți lumina lumii”, Matei 5, 14), să nu tacă niciodată în fața nedreptăților, ci să fie primii care să le denunțe („Ceea ce eu vă spun în întuneric spuneți la lumină, iar ceea ce ascultați la ureche vestiți de pe acoperișuri”, Matei 10, 27).

Pr. Alberto Maggi, biblist, 04.07.2018

 

AUTORUL – Pr. Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorii Mariei, a studiat în Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregorianum din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății și niciodată a puterii.

A publicat, printre altele: Roba da preti; Nostra Signora degli eretici; Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede); Parabole come pietre; La follia di Dio; Versetti pericolosi; Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita, L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita, Di questi tempi, etc.

Sursa: ilLibraio.it

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.