vito-mancusoNumai în centralitatea misterului religia trebuie să se regenereze. Nu pentru a cultiva din nou ambiții de primat

Deja în 1929 preotul iezuit Teilhard de Chardin, teolog și om de știință, scria: «Biserica va continua să decline până când nu se va sustrage lumii fictive a teologiei verbale, a sacramentalismului cantitativ și a devoțiunilor eterice cu care îi place să se înconjoare». La o distanță de aproape un secol cardinalul Carlo Maria Martini, în ultimul interviu din august 2012, declara: «Biserica a rămas în urmă cu 200 de ani». Mulți alți teologi și teoloage au interpretat timpul nostru ca fiind sub însemnul acestui declin al credinței și al practicii bisericești, un fenomen sub ochii tuturor imediat ce se ia în considerație condiția bisericilor noastre, care în trecut nu erau suficient de încăpătoare ca să-i cuprindă pe credincioși, iar acum sunt deseori închise, iar atunci când sunt deschise rareori ajung să rămână «fără bilete». Situația nu se îmbunătățește nici în privința mânăstirilor, a conventurilor, a seminariilor, și a așa-ziselor vocații. Fapt este că condiția religiei instituționale din Occident este una singură: decadența. În această perspectivă elementul cu adevărat surprinzător al anchetei din centrul acestei pagini nu este faptul că 28 la sută dintre tinerii italieni cu vârstele cuprinse între 18 și 29 de ani se declară ne-credincioși, ci faptul că astăzi încă există în țara noastră un procent de 72 la sută dintre tineri care declară că cred în Dumnezeu. Într-adevăr? Așa de mulți? Și cât timp încă credincioșii for vi majoritari în rândul tinerilor? Dar, apoi, este într-adevăr așa de important pentru credință să fie majoritară?

În realitate creștinismul a dat tot ceea ce avea mai bun atunci când era minoritar, în timp ce numerele mari l-au condus la îmbrățișarea fatală cu Imperiul, injectându-i virusul puterii și transformându-l din religie blândă și binevoitoare a lui Isus, în aparat de control al trupurilor și al sufletelor. Astăzi în Occident puterea are tot mai puțină nevoie de religie și chiar și din acest motiv religia pierde consensuri. Dar ce este într-adevăr în joc în această pierdere? O dispariție a spiritualității sau o reînnoire a ei sub însemnul libertății? Homo sapiens a fost întotdeauna homo religiosus. Păgânul Plutarh spunea că «credința este înnăscută în neamul omenesc încă de la prima sa apariție». De ce această legătură dintre religie și originea omului? La această întrebare se poate răspunde în două feluri: 1) pentru că omenirea era într-o stare de imaturitate, care însă prin progresul cunoașterii dispare, semnalând sfârșitul religiei; 2) pentru că omenirea este în mod structural religioasă, sapiens produce întotdeauna religio, adică unitate conștientă și iubitoare cu logica cosmică (la care în Occident ne referim spunând în mod tradițional Dumnezeu, iar în alte culturi în alt mod). Este vorba despre două filosofii de viață diferite: prima sub însemnul enigmei, a doua sub însemnul misterului. Enigma face trimitere la o problemă intelectuală de rezolvat, misterul face trimitere la o condiție mai vastă a existenței care nu trebuie rezolvată în mod intelectual, ci trebuie experimentată în mod existențial ca lăsare în voia sa și ca încredere. După părerea mea tocmai aici, în recuperarea centralității dimensiunii misterice, adică mistice, religia trebuie să se regenereze: nu pentru a cultiva din nou ambiții de primat, ci numai pentru a fi adevărată și pentru a îngriji fără alte interese rănile condiției umane. Eu cred că inevitabila trecere de la o stare majoritară la una minoritară este o mare șansă pentru creștinism: aceea de a abandona logica puterii care pretinde să controleze mințile și trupurile ființelor umane, spunându-le ce trebuie să gândească și cum trebuie să se comporte (așa cum pretinde chiar și astăzi doctrina catolică), și de a-și asuma logica slujirii față de viața concretă și de experiența spirituală a fiecărui individ. În joc este trecerea de la religia care se concepe pe ea însăși ca unic adevăr la care trebuie convertiți toți, la religia care iubește dialogul pentru că știe că adevărul este oricum întotdeauna mai mare și nu este stăpânit de nimeni. Tinerii numiți millennials aceste lucruri nu le știu, dar le simt, și de aceea nutresc un dezinteres substanțial față de cunoașterea doctrinală (teistă sau ateistă, prea puțin contează), pe când arată un real interes față de căutarea spirituală legată de experiența personală. Îi revine Bisericii papei Francisc să aleagă între lumea fictivă a teologiei catehismului și cererea de viață a tinerilor noștri.

Vito Mancuso, teolog.

Articol publicat în Repubblica pe 03.07.2016.

Sursa: Vito Mancuso

Un gând despre „Dar a fi minoritate este o mare șansă pentru creștinism

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.