Biserica dispune de patru versiuni diferite a gesturilor și cuvintelor lui Isus din timpul cinei cu discipolii săi. Aceasta se datorează faptului că autorii nu au intenționat să transmită cronica unui moment, ci profunda sa semnificație. Cina lui Isus este relatată în trei evanghelii (Matei 26,26-29; Marcu 14,22-25; Luca 22,14-20) și în Scrisoarea Întâi către Corinteni (1 Corinteni 11,23-26), care este textul cel mai vechi.

În acest articol examinăm relatarea lui Matei: «Așadar, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a recitat binecuvântarea, a frânt-o și, în timp ce o dădea discipolilor, le-a spus: „Luați, mâncați; acesta este trupul meu”. Apoi a luat potirul, a adus mulțumire și l-a dat lor, spunând: „Beți din acesta toți, căci acesta este sângele meu al alianței [literalmente „sângele alianței mele”], care este vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor. Eu vă spun că de acum înainte nu voi bea din acest rod al viței până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui meu”. După ce au cântat imnul, au ieșit spre muntele Măslinilor» (Matei 26,26-30, trad. CEI[1]).

Acțiunile și cuvintele lui Isus din timpul cinei cu cei Doisprezece sunt identice cu cele descrise deja de evanghelist în cele două episoade ale împărțirii pâinii și a peștilor cu ceilalți (Matei 14,19; 15,36). Unind tematic aceste două episoade, evanghelistul vrea să semnifice faptul că tocmai acceptarea pâinii lui Isus este ceea ce face posibilă împărțirea cu ceilalți a propriei pâini.

Relatarea cinei începe cu repetarea, aparent superfluă, a expresiei „în timp ce mâncau”, care a fost spusă deja în versetul 21, în momentul vestirii trădării din partea unuia din cei Doisprezece. Prin această repetare voită, Matei înțelege să unească tema cinei cu cea a morții lui Cristos. Cuvintele și gesturile care urmează sunt răspunsul lui Isus la trădarea din partea discipolului.

Moise, pentru a stipula pactul dintre Domnul și popor, «a luat cartea alianței» (Exod 24,7); la fel și Isus ia acum o pâine (Matei 26,26). În timpul cinei are loc substituirea dintre vechea alianță și cea nouă. Alianța lui Moise și-a epuizat de acum funcția, iar cu Isus îi ia locul cea nouă, profețită de Ieremia (Ieremia 31,31). O nouă alianță, care face ca cea veche să devină de acum ineficace: «Spunând noua alianță, Dumnezeu a declarat învechită prima alianță: or, ceea ce devine vechi și îmbătrânit, este depășit» (Evrei 8,13).

Cina nu este o doctrină

Oferindu-se ca pâine, Isus nu-i leagă pe ai săi de o doctrină, ci de un aliment cu care să se hrănească. Omițând articolul hotărât (Isus a luat o pâine, nu pâinea, ceea ce ar fi indicat pâinea azimă), evanghelistul semnalează faptul că Isus ia o pâine normală, dospită. Matei vrea să evite faptul ca cina lui Isus să fie asimilată într-o oarecare măsură cu cina pascală iudaică, care prescria, în schimb, folosirea pâinii azime (Exod 12,18). Niciun element al acestei cine nu poate fi asimilabil celebrării iudaice. Iese în evidență mai ales absența elementului celui mai important, mielul pascal. În această cină nu există, pentru că Isus va fi mielul a cărui carne va permite călătoria spre eliberare și al cărui sânge îl va elibera pe om de moarte (Exod 12,1-4). A mânca mielul (la fel ca orice alt animal) comportă o ierarhie a importanței între participanții la masă. Părțile cele mai bune sunt oferite comesenilor de vază, iar restul celorlalți. Legea însăși stabilea care părți ale animalelor trebuiau să fie rezervate preoților (Numeri 18,18; Deuteronom 18,3; 1 Samuel 2,12-17; Ben Sirah 7,31). Pâinea luată de Isus, pâinea specifică Orientului Mijlociu, plată și rotundă, nu are părți privilegiate și mai bune, ci este la fel în fiecare parte a ei, iar acest lucru creează egalitate și unitate între participanții la cină, după cum spune o antică rugăciune a Bisericii («După cum această pâine frântă era boabe de grâu împrăștiate pe dealuri și fiind adunate au devenit un singur lucru, tot așa să se adune Biserica ta de la marginile pământului» Didahea 9).

Apoi Isus binecuvântează. Unicele două dăți când Isus binecuvântează în această evanghelie, este pentru pâine. La fel ca în episodul primei împărțiri a pâinii cu ceilalți (Matei 14,19), a binecuvânta înseamnă a recunoaște în Creator originea pâinii, desprinzând astfel acest aliment de posesia omului pentru a face din el un dar pentru toți.

De ce pâinea frântă

După ce a binecuvântat, Isus frânge pâinea și o dăruiește celor ai săi. Domnul se oferă pe sine ca pâine pentru ca toți aceia care o mănâncă să devină la rândul lor pâine pentru ceilalți. Isus le cere discipolilor să ia această pâine, denotând un interes special ca acest aliment să fie însușit de fiecare, și numai Matei citează invitația lui Isus de a o mânca: a lua, a mânca, este o unică acțiune (verbele nu sunt unite prin conjuncție). Chiar și Iuda, potrivit evangheliei lui Ioan, a luat pâinea, dar nu a mâncat-o (Ioan 13,30). Nu este suficient să-l luăm pe Isus ca model exterior de comportament, ci este necesar să-l asimilăm în mod profund și în interior.

Isus oferă pâinea fără să le ceară discipolilor purificarea rituală a mâinilor, condiție indispensabilă pentru a participa la masă (Matei 15,2). Nu este nevoie să ne purificăm pentru a lua pâinea lui Isus, ci exact mâncarea acestei pâini, și angajarea de a deveni pâine, este ceea ce ne purifică.

Nu este numai pâinea

La ce se referă Isus declarând «acesta este trupul meu»? Pronumele demonstrativ grec (touto), neutru, nu se poate referi la elementul care l-a precedat, pâinea, care este de gen masculin. Prin folosirea pronumelui acesta evanghelistul nu se referă numai la pâine, ci la întreaga acțiune care însoțește cina, binecuvântarea, frângerea, luarea și mâncarea pâinii. Comunitatea care îl primește pe Isus ca pâine și devine pâine pentru ceilalți, este trupul Domnului: «Voi sunteți trupul lui Cristos» (1 Corinteni 12,27; Efeseni 4,12). Exact aceasta, potrivit lui Paul, este semnificația acțiunii euharistice: «Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, deși suntem mulți, suntem un singur trup: căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine»  (1 Corinteni 10,16-17; 11,27).

Celălalt element care apare la masă este potirul. Isus a vorbit deja despre potir în vestirea pe care a dat-o despre moartea sa fiilor lui Zebedeu («puteți să beți potirul pe care îl beau eu?», Matei 20,22-23), asociind potirul cu moartea sa pe cruce («Tatăl meu, dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta!», Matei 26,39).

În timp ce luând pâinea Isus a binecuvântat, pentru potir mulțumește. Această schimbare a verbelor pentru a exprima aceeași acțiune de laudă adresată Domnului este corelată cu cele două împărțiri cu ceilalți a pâinilor. În cea care a avut loc pe teritoriul Israelului Isus a binecuvântat (Matei 14,19), întrucât binecuvântarea era proprie culturii iudaice. În cea de-a doua împărțire cu ceilalți a pâinilor și a peștilor, pe teritoriu păgân, Isus mulțumește (Matei 15,36), expresie care poate fi înțeleasă în lumea păgână. Unind în relatarea cinei verbele „a binecuvânta” și „a mulțumi”, evanghelistul vrea să ne facă să înțelegem că euharistia unește întreaga omenire, iudaică și păgână.

La cina pascală fiecare bea din potirul său. La cina lui Isus toți sunt invitați să bea din unicul potir oferit de Cristos. Invitația de a bea din acest potir (ca și a mânca) este specifică lui Matei: nu este suficient să ne dăm adeziunea față de Isus (a mânca pâinea), ci este nevoie ca fidelitatea față de Domnul să ajungă până la a ne da, asemenea lui, viața (a bea din potir): «potirul meu, îl veți bea» (Matei 20,23).

Conținutul potirului, până acum necunoscut, este revelat de Isus în modul cel mai șocant: sânge. Sângele în cultura ebraică cuprinde și «este viața» (Deuteronom 12,23; Levitic 17,11), și niciun iudeu nu putea să-l bea (Levitic 3,17; 2 Samuel 23,17). Sângele este cel «al alianței». Evanghelistul continuă să pună cina lui Isus în legătură cu alianța lui Moise, pentru a semnifica înlocuirea celei din urmă: «Moise a luat sângele și a aspersat poporul, zicând: „Iată sângele alianței, pe care Yahve a încheiat-o cu voi în baza tuturor acestor cuvinte”»  (Exod 24,8).

Potirul și alianța

În alianța lui Moise sângele era cel al vițeilor, și era pecetluită prin aspersarea cu sânge a poporului. Cu Isus chiar sângele-vin al său este oferit, nu pentru a fi aspersat, ci băut, pătrunzând astfel în mod intim în om și făcându-l să devină, asemenea lui, fiul lui Dumnezeu. Alianța lui Isus nu este rezervată unui popor anume, ci este extinsă la întreaga omenire (mulți înseamnă toți: Matei 20,28; Isaia 52,15; 53,11).

La cina pascală, după al patrulea potir, se recită Psalmul 79, versetul 6: «Revarsă-ți mânia asupra națiunilor care nu te cunosc și asupra împărățiilor care nu invocă numele tău». Isus nu-și revarsă mânia, ci sângele, pentru toți. Cerând răstignirea pentru Mesia, întregul popor își asumă responsabilitatea morții sale, declarând: «Sângele lui să cadă peste noi și peste fiii noștri» (Matei 27,25). Sângele lui Isus va cădea, desigur, peste popor, dar nu ca expresie a răzbunării, ci a iertării. Vestindu-i lui Iosif nașterea fiului Mariei, îngerul Domnului îi spusese: «Tu îl vei numi Isus [ebr. Jeshuà»], căci el va salva [ebr. joshuà] poporul său de păcate» (Matei 1,21). Prin revărsarea sângelui său asupra tuturor, a sosit timpul mântuirii, iar Isus șterge păcatele celor care îl primesc. Ștergerea păcatelor nu mai are loc prin urcarea la templu, ci prin oferirea adeziunii față de Isus, «Dumnezeul-cu-noi» (Matei 1,23). În timp ce la templu păcătosul trebuie să aducă oferte Domnului pentru a obține iertarea păcatelor, aici Isus se oferă omului pentru a-l elibera din păcat.

Isus, care nu mănâncă și nici nu bea la această cină, ci se face aliment și bătură pentru ai săi, anunță că nu va mai bea din «acest rod al viței» până în ziua în care îl va bea, nou, cu discipolii săi, în împărăția Tatălui. În loc să vorbească despre vin, termen care în relatarea cinei nu apare niciodată, Isus vorbește despre «rodul viței», asociind astfel cina cu tema principală a parabolei împotriva viticultorilor ucigași, care, în loc să prezinte roadele viței, l-au prins pe fiul stăpânului, «l-au alungat afară din vie și l-au ucis» (Matei 21,33-45). În această parabolă, adresată marilor preoți și bătrânilor poporului, Isus îi avertizase că le va fi luată împărăția lui Dumnezeu și va fi «dată unui popor care o va face să rodească» (Matei 21,43). Exact cu acest popor Isus va bea rodul viței.

Ziua vestită de Isus este cea a morții sale, când Cristos va manifesta pe cruce regalitatea sa («Acesta este Isus, regele Iudeilor», Matei 27,38), și va comunica Duhul său («Și-a dat duhul», Matei 27,50).

Plinătate a vieții

Isus nu se limitează să-și vestească moartea, ci își prospectează triumful asupra acesteia printr-o imagine a plinătății vieții și a bucuriei, cum ar fi faptul de a bea împreună cu discipolii săi în împărăția Tatălui. Acest rod al viței, de o calitate diferită și mai bună, este iubirea pe care Isus o demonstrează prin dăruirea vieții sale, și pe care deocamdată discipolii săi nu sunt capabili s-o aibă. Terminându-se cina, Isus și ai săi ies, cântând imnul, spre muntele Măslinilor. Matei evită să folosească verbul „a psalmodia”, prin care s-ar fi referit la psalmii cu care se încheia cina pascală, folosind verbul „a cânta imnuri” (în scrisorile lui Paul se face distincție între psalmi și imnuri, Coloseni 3,16; Efeseni 5,19). Lauda adusă lui Dumnezeu încheie relatarea cinei, îndepărtând din cadrul acesteia orice element de tristețe referitor la suferințele pe care Isus va trebui să le înfrunte.

Relatarea se încheie printr-o încălcare a Legii.

Cartea Exodului interzicea ieșirea din casă în noaptea paștelui înainte de zorii zilei («Nimeni dintre voi să nu iasă din ușa casei sale până dimineața», Exod 12,22). Isus și ai săi, în schimb, ies și se duc spre muntele Măslinilor. În noua alianță, stipulată cu Isus, învățăturile celei vechi nu mai au nicio valoare. Euharistia ne face să devenim liberi. Omul nu mai este legat de Lege, ci are în el același Duh al Tatălui care îi dirijează viața.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Articol tradus din revista Rocca, 1 mai 2017, pag. 46-48

Sursa: Rocca

Note

[1] Conferința Episcopală Italiană.

IL_CENACOLO_di_Cesare_Giuliani_chiesa_di_San_Lorenzo_Martire_Vasto_(CH)
Sursa foto: Wikipedia, Cenaclul, de Cesare Giuliani, biserica San Lorenzo Martire, Vasto, Chieti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.