A0744A62-6464-40E0-87CA-D05CD57D267FStimulat de un îndemn al Redacției reiau o temă abordată cu alte ocazii, dar necesară pentru noua evanghelizare și pentru reformularea urgentă a credinței: «Ce înseamnă sau cum să exprimăm astăzi Euharistia ca sacrament al prezenței lui Cristos și al jertfei sale?».

Întrebarea care mi-a venit preciza: «îți cerem, dacă este posibil, să examinezi o chestiune dezbătută de multă vreme și care se repropune cu ocazia fiecărui Paște, a fiecărei procesiuni cu Sfântul Sacrament, a fiecărei „sărbători florale” devoționale, a fiecărei adorații euharistice: ce se înțelege astăzi prin «prezența reală» a Domnului?

Comuniunea cu Dumnezeu care umple inima omului, nostalgie uneori neascultată și neexprimată, umple, de asemenea, și înainte de toate, inima Tatălui: cum poate fi prezentată mai bine? Spunând că este un Mister? Iar pentru că am vorbit despre transsubstanțiere, despre jertfa Liturghiei… Limbajul teologic… trebuie să fie reexaminat în mod atent. Dar cum?

Prezență reală prin intermediul simbolurilor

Înainte de toate vreau să amintesc că nu întotdeauna trebuie să schimbăm cuvintele pentru a reînnoi mesajul. Cuvintele înseși își schimbă semnificația și dezvoltarea lor poate constitui un pas înainte și în înțelegerea vieții și a doctrinei de credință. Cuvântul prezență, de pildă, poate fi înțeles în moduri noi, corespunzătoare diverselor activități care fac să fie posibile raporturi inedite. La nivel uman, de fapt, prin termenul prezență, se indică raportul care se stabilește între persoane diferite. Există o prezență spațială, pentru persoane care sunt în același loc, o prezență electronică, pentru persoanele care conversează prin telefon sau prin vreun program al computerului, o prezență intențională, pentru persoanele care se gândesc una la cealaltă, o prezență pur simbolică, prin intermediul unei fotografii sau al unui tablou, etc. conform tipului de activitate care face ca relația să fie actuală.

Orice raport are trei componente constitutive: subiectul operant, fundamentul, adică activitatea care permite prezența, și scopul căruia activitatea într-o oarecare măsură i se adresează. Să ne gândim la o conferință cu un vorbitor și ascultători prezenți în același loc. Au o relație complexă bazată pe undele sonore (există cuvântul și ascultarea), pe undele luminoase (are loc întâlnirea prin privire reciprocă) și pe apartenența la același loc. Dacă conferința este teletransmisă, alte persoane pot asista la eveniment, chiar dacă prezența lor nu este locală, ci fondată pe unde electromagnetice (care permit ascultarea și vizionarea). În funcție de diversele activități posibile există diferite tipuri de prezență. Telefonul, radioul, televiziunea, computerul, etc. sunt astăzi instrumente prin intermediul cărora se poate stabili o relație de prezență reală, nerealizabilă în secolele trecute.

Toate aceste prezențe sunt realizate prin intermediul simbolurilor (= realități care reprezintă alte realități), dar sunt reale, fiindcă permit în diferite feluri raportul și implicarea persoanelor.

Diferit este cazul unei prezențe virtuale, atunci când evenimentul nu are loc în același timp în care este reprezentat. Dacă este transmis, de exemplu, un eveniment din trecut cu imagini înregistrate, raportul nu se stabilește cu persoanele, ci cu evenimentul relatat, iar actorii implicați pot fi și morți. Ceea ce se petrece este prezent în mod real pentru spectatorii care se implică.

În transmisia actualelor mijloace de comunicare acțiunea este multiplă: actorii care operează evenimentul, eventualul telecronist care filmează, telecamera care transmite, ascultătorii și spectatorii, mai mult sau mai puțin implicați. Este vorba de o prezență reală. Dacă niciunul nu aprinde radioul sau televizorul, undele sunt toate prezente, dar nu există prezență a evenimentului pentru că nu există relații.

Prezența euharistică

La fel și în privința Euharistiei nu este vorba de prezență spațială sau locală, ci sacramentală, adică prin intermediul simbolurilor obiective. În Enciclica Mysterium fidei (3/9/1965) Paul al VI-lea afirma că prezența euharistică nu se înfăptuiește «asemenea trupurilor care sunt într-un loc» (MF nr. 47). Raportul dintre credincios și Cristos nu se realizează prin contactul dimensiunilor spațiale, ci prin trimiteri simbolice. Acest tip de prezență este numit sacramental (care se realizează prin semne sacre) sau cu alți termeni în diversele tradiții creștine. Relația care se stabilește în sacrament este reală și dinamică, în sensul că îl transformă pe credincios, care se deschide prin credință față de acțiunea salvifică a lui Dumnezeu, care lucrează prin Cristos și Duhul său.

Paul al VI-lea, rezumând doctrina bisericii, precizează că în celebrarea euharistică pâinea și vinul «dobândesc o nouă semnificație și un nou scop, nemaifiind obișnuita pâine și obișnuita băutură, ci semnul unui lucru sacru și semnul unui element spiritual; dar între timp dobândesc o semnificație nouă și un scop nou, în măsura în care conțin o realitate nouă, pe care o denumim, pe bună dreptate, ontologică» (Mysterium fidei, ib.). În această perspectivă trebuie să fie înțeleasă doctrina tradițională a Bisericii potrivit căreia prezența lui Cristos în Euharistie este «adevărată, reală și substanțială» (Conciliul din Trento, Sesiunea XIII, Despre Sacramentul Euharistiei 4).

Este prezență adevărată fiindcă relația dintre credincios și Cristos cel înviat există în fapt. Este prezență reală pentru că ambii termeni sunt existenți în actul relației. Este prezență substanțială deoarece relația pune în legătură persoanele și nu doar vreo calitate accidentală a lor sau o simplă imagine a lor. Catehismul Conferinței Episcopale Italiene[1] precizează că în Sacrament «Răstignitul înviat devine prezent ca Miel înjunghiat și viețuitor. Pâinea este realmente trupul său dăruit, vinul este realmente sângele său vărsat… Pâinea și vinul au devenit prezență nouă…, dinamică și personală, în actul dăruirii de sine și nu doar al eficacității sale sanctificatoare, ca în celelalte sacramente» (Adevărul vă va face liberi, nr. 689). Prin exercițiul credinței credincioșii intră în relație cu Cristos cel înviat prin intermediul ritualului. În acest sens nu sunt exacte toate formulele care utilizează parametri spațiali, și anume care vorbesc despre Isus în ostie sau își imaginează o prezență a sa în miniatură. El, de fapt, nu este în spațiu, așa cum actorul nu este în televizor sau interlocutorul în receptorul telefonului. Prezența se realizează în mod sacramental, adică prin intermediul simbolurilor, așa cum se poate spune că la televizor este un anumit personaj sau că la telefon este o persoană dragă. Pe lângă aceasta, catehismul mai precizează că Euharistia nu este o repetare sau o adăugare a crucii, «ci re-prezentarea, aici și acum, sub speciile sacramentale, a aceluiași act de dăruire prin care Isus a murit și a fost glorificat» (ib., 690). Aceasta este semnificația pe care o dobândesc pâinea și vinul în interiorul ritualului euharistic. Noutatea era numită transsubstanțiere, dar din cauza faptului că astăzi termenul „substanță” se referă în mod exclusiv la aspectul chimico-fizic, necunoscut în Evul Mediu, este mai bine să vorbim despre transsemnificație sau transfinalizare, după cum sugera Catehismul Olandez.

Important, însă, este să ne amintim că relația sacramentală nu este un scop în sine, ci este orânduită în vederea misiunii bisericii. Prin activitatea și existența sa Isus a făcut ca Dumnezeu să fie prezent în istoria umană. De aceea a fost numit sacrament al lui Dumnezeu, adică semn al prezenței sale în lume. A-l comemora pe Cristos înseamnă a evoca această misiune salvatoare a sa și a ne angaja să devenim epifanii vii, spații ale acțiunii sale în lume. Astfel, dacă cineva participă la euharistie, dar nu-și pune în mișcare credința, acțiunea lui Dumnezeu există, dar raportul de prezență nu se stabilește.

Euharistia jertfă?

În formulele actuale ale Liturghiei catolice este prezent uneori termenul „jertfă”. Chiar și în relatarea cinei a fost introdusă expresia puțin forțată: «care se jertfește pentru voi», în timp ce formula greacă a Evangheliei spune pur și simplu «dat pentru voi», adică în favoarea voastră. Întreaga dinamică a mântuirii este marcată de har, adică de acțiunea lui Dumnezeu în favoarea noastră. Moartea lui Isus nu ne salvează pentru că îi oferă lui Dumnezeu ceva, ci pentru că revelează fidelitatea iubirii exercitată de Isus chiar și pe cruce. Moartea sa nu corespunde cu voința lui Dumnezeu, pentru că este un act de violență împotriva lui Isus din partea acelora care au refuzat mesajul său. Din partea lui Isus este «o acțiune sacră», un «sacri/ficiu», nu oferit lui Dumnezeu, ci pătruns de voința sa salvifică față de oameni. Fidelitatea lui Isus față de iubire face ca moartea sa tragică și nedreaptă să devină un „act sacru” și ne permite și nouă s-o celebrăm cu amintire recunoscătoare. Este depășit modelul unui Dumnezeu violent și este scoasă în evidență valoarea răscumpărătoare a iubirii, când rămâne operantă în pofida suferinței.

Pr. Carlo Molari, teolog.

Articol tradus din revista Rocca, 1 mai 2017, pag. 48-50

Sursa: Rocca

 

Note

[1] Catehismul Adulților. Adevărul vă va face liberi

 

Gesu lava i piedi a Pietro Giotto - Scrovegni
Sursa foto: Wikipedia, Isus spală picioarele lui Petru, Giotto, Cappella degli Scrovegni, Padova

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.