daniel maclise - halloween
Sursa foto: Wikipedia, Snap-Apple Night, de Daniel Maclise prezentând o petrecere de Halloween în Blarney, Irlanda, în 1832

Halloween, sărbătoarea cu vrăjitoare și fantome, înrădăcinată în Anul Nou Celtic și care vehiculează mesaje inconciliabile cu creștinismul, dacă nu de-a dreptul satanice. Dar lucrurile stau, cu adevărat, astfel?

În primul rând trebuie să spunem că, într-adevăr, nu cunoaștem multe despre Samhain, festivitatea celților din Irlanda, care este astăzi amintită ca fiind Anul Nou Celtic (și deja această interpretare este discutabilă; a fost propusă pentru prima dată de Sir John Rhys, dar fără să aducă dovezi în această privință). Cu privire la numele însuși există mai multe ipoteze, iar cea potrivit căreia numele ar indica sfârșitul verii este credibilă, dar nu este unica. Fiind vorba de o sărbătoare tipică unei tradiții pur orale, o cunoaștem numai prin intermediul relatărilor altor culturi care cunoșteau scrisul, iar acestea, din păcate, ne-au transmis prea puțin. Oricum, pare să fie confirmat faptul că se celebra efectiv din seara zilei de 31 octombrie până în seara zile de 1 noiembrie. S-a spus deseori că ar fi fost vorba de o sărbătoare a culesului, dar este doar o ipoteză. Chiar și legătura cu lumea morților este numai o teorie, avansată pentru prima dată de James Frazer. Dar, opera lui Frazer este desigur obsoletă, iar din perspectiva actuală putem spune că lucrarea sa este deseori viciată de anumite expectative specifice epocii sale. În fond, Frazer este și cel care a răspândit ideea, astăzi inacceptabilă, a rădăcinilor creștinismului într-un antic cult al fertilității. Autorul pare în mod special înclinat în încercarea de a expropria elemente din creștinism pentru a le încredința păgânismului. Ideea pe care mulți și-o fac este că Halloween-ul, adică ajunul sărbătorii Tuturor Sfinților, trebuie să-și aibă originile în Samhain, pentru că ambele sărbători au în comun elemente cunoscute, dar în realitate Frazer presupune o asociație de elemente numai în baza coincidenței zilei celebrării. Însă această cale se revelează a fi ilogică, în măsura în care sărbătoarea creștină a Tuturor Sfinților s-a celebrat în Irlanda timp de secole în aprilie, pentru a fi transferată apoi în noiembrie numai în secolul al IX-lea, când deja Irlanda era de acum complet creștinată de foarte mult timp. Ca să fiu mai exact, papa Grigorie al IV-lea a fixat, în secolul al IX-lea, ziua sărbătorii Tuturor Sfinților pe 1 noiembrie, în timp ce data de  2 noiembrie s-a impus între secolele al X-lea și al XI-lea ca zi dedicată rugăciunii pentru sufletele morților, pornind de la o inițiativă a lui Oddone de Cluny. Prin urmare, este dificil să credem că aceste festivități au înlocuit celebrări păgâne anterioare. Istoria sărbătorii Tuturor Sfinților pare, deci, să fie totalmente fără nicio legătură cu anumite exigențe. Spre sfârșitul secolului al IV-lea Biserica a început să venereze martirii căzuți în timpul persecuțiilor din primele secole. În zona mediteraneeană această celebrare avea loc în luna mai, în timp ce în părțile germanice data aleasă, cel puțin începând din secolul al IX-lea, era cea de 1 noiembrie. Apoi, în anul 1835, Grigorie al IV-lea a uniformizat diferitele tradiții oficializând pentru toți data de 1 noiembrie și dedicând-o cultului tuturor sfinților. Cea care a izbutit a fost, așadar, o tradiție germanică, nu celtică, și, mai ales, știm foarte bine că înainte de intervenția lui Grigorie al IV-lea sărbătoarea Tuturor Sfinților era celebrată în Irlanda într-o altă perioadă a anului, pe 20 aprilie, ca să fiu mai precis.

Stând astfel lucrurile, sărbătoarea Tuturor Sfinților și pomenirea răposaților trebuie să fie considerate sărbători totalmente catolice. S-ar putea să fi păstrat elemente din tradițiile păgâne vechi, nu ar fi ceva anormal acest lucru și nici jenant, având în vedere că înculturarea este o caracteristică specifică, și deloc ascunsă, a creștinismului, dar nu avem nicio dovadă în această privință.

Faptul că festivitățile de 1 noiembrie începeau deja cu o seară înainte, nu trebuie să ne surprindă. În Evul Mediu creștin ajunurile marilor celebrări erau în mod obișnuit ocazie de sărbătoare. În rest, chiar și astăzi supraviețuiesc Marțea Grasă, ajunul Miercurii Cenușii, și Ajunul Crăciunului. Dar iconografia și uzanțele care deosebesc actualul Halloween de unde provin?

Ei bine, din deducerea povestirilor etiologice, interesante, dar posterioare, obiceiul de a pune lumânări în interiorul dovlecilor decupați era deja prezent, într-o formă ușor diferită, în Irlanda secolului al IX-lea: pe vremea aceea napii erau decupați și iluminați, cu scopul de a lumina simbolic sufletele din purgator.

Dar există un alt fenomen asupra căruia este bine să ne oprim. Un motiv iconografic care revine deseori în Evul Mediu european este cel al dansului macabru, și se întâmplă ca în secolul al XIV-lea să se răspândească în Franța obiceiul de a înscena unul în costum la fiecare 2 noiembrie: bărbați mascați, din diferite clase sociale, erau conduși la un mormânt de un bărbat ce purta masca morții sau a diavolului.

Atunci când emigranții catolici proveniți din Irlanda și din Franța și-au adus obiceiurile lor în Statele Unite, obiceiul napilor decupați, înlocuiți cu dovlecii, mai încăpători, în lipsă de napi cu dimensiuni pe măsură, întâlnindu-se cu defilările macabre ale măștilor, a dat viață formei embrionare a Halloween-ului pe care îl cunoaștem astăzi. Acestor obiceiuri li s-a alăturat, puțin după aceea, tradiționalul „Trick-or-Treat” (colindatul cu formula „ne dați [dulciuri] ori vă facem o poznă?”), importat de englezi care foloseau acest șantaj făcut în glumă cu ocazia zilei de Guy Fawkes. Trebuie spus totuși că mici strângeri de pomeni cu ocazia acestui tip de sărbători erau uzuale, de exemplu Shakespeare ne documentează un obicei de acest tip atunci când în „The Two Gentlemen of Verona” (Doi tineri din Verona) Valentin este prezentat ca unul care a învățat „ca un cerșetor de sărbătoarea Tuturor Sfinților”.

Originile catolice ale acestor sărbători au fost ocultate de ostilitatea pe care protestanții o aveau față nesuferiții papiști. Deja în secolul al XVII-lea puritanii au reușit să suprime sărbătoarea Tuturor Sfinților, precum și Crăciunul (au existat unele antecedente în bătrânul continent: Coroana Britanică a interzis festivitățile de sărbătorea Tuturor Sfinților după ruperea legăturilor cu Roma).

În pofida acestor lucruri catolicii au continuat să persevereze cu festivitățile lor, iar în secolul al XIX-lea Halloween-ul era de acum o sărbătoare populară. Atunci, protestanții mai viteji, care nu tolerau acest succes al culturii catolice, precum și conexiunea cu doctrina despre Purgator și Cultul Sfinților, considerate o păgânizare a creștinismului, au răspândit zvonul că Halloween-ul ar proveni din vechi sărbători păgâne. Această prejudecată a informat o întreagă epocă, iar de aici premisele de la care au pornit cercetători precum Frazer, care au stabilit o legătură între Halloween și Samhain. Apoi, când cineva a ajuns să speculeze cu privire la presupusele practici a sacrificiilor umane cu ocazia vechii sărbători celtice, polemiștii protestanți au avut noi izvoare de inspirație pentru a calomnia sărbătoarea catolică: s-a început a spune că în noaptea de Halloween se celebrau sabatul vrăjitoarelor, ritualuri satanice, etc. Printre campionii cei mai curioși ai acestei propagande, atât de belicoase, a fost autorul de benzi desenate Jack T. Chick, celebru pentru benzile sale desenate în mod dușmănos anticatolice.

Lucrul cel mai incredibil este faptul că aceste calomnii fondate pe nimic, s-au transformat parțial în ultima vreme în realități efective: auzind vorbindu-se mereu despre Halloween ca despre sărbătoarea vrăjitoarelor sau ca despre Anul Nou al diavolului, mulți adepți ai mișcărilor neo-păgâne, precum Wicca și sataniști de diverse denumiri, s-au convins în mod serios că această zi ar fi deosebit de potrivită și, astfel, au început să-și celebreze ritualurile lor în această zi.

În încheiere, este un lucru bun să evidențiem că istoria povestită aici ilustrează originile Halloween-ului american, acela care se formează din tradițiile irlandezilor, ale francezilor și ale englezilor, iar apoi se întoarce în Europa datorită marii influențe culturale a Statelor Unite ale Americii, dar tradiții asemănătoare cu cele abordate aici erau practicate, în zilele dedicate sfinților și morților, chiar și în alte părți ale Europei, în unele localități italiene supraviețuind și astăzi. Tradiția „craniului” („Coccalu di muortu”) din Serra San Bruno (Calabria) îi vede pe copiii satului îmblând pe străzi cu un dovleac decupat care imită craniul („Coccalu di muortu” în dialect) și bătând pe la ușile caselor pentru a cere un mic obol. La Orsara di Puglia, în noaptea dintre 1 și 2 noiembrie se aprind focuri intense de scurtă durată pentru a le lumina drumul celor decedați care, cu această ocazie, s-ar întoarce să-i viziteze pe cei vii. În prima zi a acestei celebrări are loc tradiționala competiție a dovlecilor decorativi, a „capetelor din purgator” („cocce priatorje”). Chiar și în Friuli și în Veneto exista obiceiul de a decupa dovleci în formă de cranii și se credea că în noaptea morților duhurile ar putea să-i prindă pe copii. În Friuli, apoi, găsim chiar un obicei înrudit cu cel al „Trick-or-Treat” din ziua de Halloween, dar asociat cu sărbătorile crăciunului sau ale carnavalului: copiii se deghizau în monștri și, recitând poezii burlești, cereau dulciuri în schimbul accesului în Paradis. La fel și în Sardenia este răspândită cu multe nume diferite, în funcție de zonă („Is animeddas”, „Is panixeddas”, „Su prugadoriu”, „Su mortu mortu”, „Sas animas”, „Su peti coccone”), o veche tradiție conform căreia copiii cer daruri în numele sufletelor din Purgator.

Storia delle Idee, 29.10.2018

Sursa: Storia delle Idee

 

Bibliografie:

Il ramo d’oro”, James Frazer, Bollati Boringhieri 2012.

All Saints’ Day”, Langgärtner, Georg, In Encyclopedia of Christianity, Erwin Fahlbusch and
Geoffrey William Bromiley, 41. Vol. 1. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans.

Credenze e superstizioni popolari” Calvia, G. Forni, Bologna, 1893.

“The Hour of Our Death” Ariès, Philippe, Tr. Helen Weaver. 1981; New York: Barnes, 2000.

“I due gentiluomini di Verona”, William Shakespeare, Garzanti 2009.

“Il ponte di San Giacomo”, Luigi M. Lombardi Satriani e Mariano Meligrana, Sellerio editore 1996.

The Stations of the Sun: A History of the Ritual Year in Britain” Hutton, Ronald, Oxford UP, 1996.

Ghosts in the Middle Ages: The Living and the Dead in Medieval Society” Schmitt, Jean-Claude, Tr. Teresa Lavender Fagan. U of Chicago P, 1998.

“La nascita del purgatorio” Jacques Le Goff, Einaudi, 2014.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.