Maria, fantezia lui Dumnezeu

Sigiliul optimismului lui Dumnezeu

Începutul și sfârșitul vieții pământești al Mariei, deși neavând nicio confirmare în Evanghelii, corespund împlinirii planului pe care Dumnezeu îl are asupra omenirii.

Creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26) și chemați să devină fiii săi (In 1,12), oamenii realizează această asemănare în viața pământească prin practicarea unei iubiri care să se asemene cu cea a Tatălui (Lc 6,35) și își continuă alături de Domnul existența lor trecând dincolo de pragul morții (In 11,26).

Biserica, prezentând-o pe Maria ca model desăvârșit al acestui itinerar de filiație și de asemănare, îi celebrează intrarea în existența pământească prin sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri (8 decembrie), iar intrarea în sfera lui Dumnezeu prin sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului [sau a Ridicării Sfintei Fecioare Mari cu trupul și sufletul la cer]. Aceste adevăruri, deși nu au nicio referință în Noul Testament, aparțin patrimoniului credinței poporului creștin, au luat naștere mai mult din intuiția credincioșilor decât din speculația teologică.

Prin „Neprihănita Zămislire”, Biserica vrea să spună că acea încâlceală de vinovății care împiedică deplina comunicare a vieții între Dumnezeu și omenire nu atârnă asupra Mariei. Această condiție nu este statică, dată o dată pentru totdeauna, ci dinamică: creatura este invitată să colaboreze în mod activ cu darul Creatorului, sintonizându-și iubirea sa pe aceeași lungime de undă cu cea a lui Dumnezeu, „care ne-a ales mai înainte de crearea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți prin iubire” (Ef 1,4).

Maria este prezentată de evangheliști ca fiind semnul tangibil a ceea ce Dumnezeu poate realiza cu fiecare creatură care nu pune obstacole puterii iubirii sale și se lasă umplută cu Duhul său. Neprihănita Zămislire este sigiliul optimismului lui Dumnezeu asupra omenirii, semnul care arată cât de mult îl stimează el pe om, care arată cum are el nevoie de fiecare persoană ca să-și ducă la împlinire creația sa și să fie Tată pentru toți oamenii (2 Cor 6,18).

Două Bune-Vestiri

Abisul care îi separa pe oameni de Dumnezeu a fost umplut, nivelat cu Neprihănita Zămislire:  creatura poate fi unită în mod intim cu Creatorul său. Această comuniune deplină, posibilă pentru toți oamenii (Ef 1,4), este rod al unui proces de creștere în credință care a fost trăit și de Maria. Itinerarul credinței Mariei poate fi cuprins între două mari cicluri: bunele-vestiri. Fiecare bună-vestire este o chemare din partea lui Dumnezeu la plinătatea vieții, iar în existența Mariei întâlnim două chemări importante: în prima, Dumnezeul lui Israel se adresează fetei din Nazaret, în a doua, Isus, „Dumnezeul-cu-noi” (Mt 1,23), o interpelează pe mama sa. Prima bună-vestire va culmina cu nașterea Omului-Dumnezeu, a doua cu nașterea discipolei desăvârșite.

În prima bună-vestire Dumnezeu, rămânând neascultat de către preot în Templu (Lc 1,20), se adresează „celor pe care lumea îi disprețuiește” (1 Cor 1,28), unei femei căsătorite în rău famatul Nazaret (In 1,46), și îi cere să devină mama Fiului său (Lc 1,26-38).

Pe deplin încrezătoare în Dumnezeul ei, Maria acceptă: propunerea pe care mesagerul divin i-a făcut-o este formularea profundelor exigențe ale vieții pe care le avea în interiorul ei și pe care acum le poate descătușa și dezvolta.

A doua chemare are loc într-un climat extrem de dramatic: întregul clan familial a decis să-l captureze pe Isus, considerat de acum a fi un dement (Mc 3,21-35). Galileeanul, prezentându-se ca fiind trimisul Domnului (Lc 4,18-21), s-a comportat de fapt ca un dușman al lui Dumnezeu, transgresând preceptele și poruncile cele mai sfinte (Mc 3,5.22; 7,15-23), iar în timp ce autoritățile religioase îl stigmatizează ca fiind un eretic hulitor și îndemonit (Mt 9,3), pentru lume e doar un nebun în care să arunce cu pietre (In 8,59).

Cererea familiarilor lui Isus „Mama ta și frații tăi te vor”, este întreruptă de răspunsul rece al lui Cristos: „Cine e mama mea?…”.

Pentru Isus intimii săi sunt numai aceia care îl urmează și, asemenea lui, trăiesc voința Tatălui traducând-o printr-o iubire necondiționată care se adresează tuturor, făcând abstracție de categoriile religioase, morale și sexuale (Lc 10,29-37).

Maria trebuie să aleagă: ori rămâne cu clanul familial, care îl consideră pe Isus un nebun, și își salvează astfel reputația, ori îl urmează pe fiul, cunoscut ca fiind „un mâncăcios și un băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19).

La Nazaret Fecioara s-a încrezut în invitația ce i-a fost adresată de Domnul ei și din această consimțire a ei s-a născut Mesia lui Dumnezeu. În această a doua bună-vestire, mai dureroasă și mai matură, Maria răspunde încă o dată cu un „da” la invitația la plinătatea vieții care îi vine de la Omul-Dumnezeu și care o va conduce la o nouă naștere: cea a ei.

Acum mama va fi cea care se va naște din fiul: naștere nouă care va avea loc „de sus” (In 3,3), din cel care, înălțat pe cruce, o va transforma pe mamă în discipolă fidelă (In 19,25,27).

Încoronarea primei bune-vestiri a fost fericirea cu care se deschid evangheliile: „Fericită cea care a crezut că se vor împlini cuvintele Domnului” (Lc 1,45); a doua bună-vestire își va găsi formularea în fericirea cu care se încheie evangheliile: „Fericiți cei care vor, deși nu au văzut, vor crede” (In 20,29).

Nașterea Femeii

În timp ce buna-vestire din Nazaret culminează la Betleem, unde strălucirea luminii gloriei Domnului învăluie nașterea Fiului, iar păstorii și magii sunt în adorație (Lc 2,1-21; Mt 2,1-12), cealaltă se va manifesta în întunericul Ierusalimului (Mc 15,33), unde înjurăturile și batjocurile însoțesc moartea lui Cristos și nașterea Femeii (Mc 15,29-32; In 19,27).

Lângă cruce evanghelistul nu prezintă o femeie zdrobită de durere, care stă oricum alături de fiu chiar dacă acesta e un criminal, ci pe curajoasa discipolă care a ales să-l urmeze pe învățător cu riscul propriei vieți, în timp ce apostolii, care au jurat că sunt gata să moară pentru el (Mc 14,29-31), au fugit în mod laș (Mt 26,56).

Pe Golgota, mai mult decât o mamă care suferă pentru fiu, Ioan o arată de fapt pe discipola care suferă împreună cu Învățătorul ei, pe Femeia care împărtășește pedeapsa „Omului durerilor” (Is 53,3; Rm 8,17). Maria și-a luat crucea ei și s-a pus alături de cel condamnat la moarte împotriva celor ce l-au răstignit, trecând pentru totdeauna de partea celor asupriți și a celor disprețuiți.

Nu a fost ușor pentru Maria

Pentru a trece de partea celui răstignit s-a pus împotriva familiei ei și a trebuit s-o rupă cu religia care, în persoana reprezentantului ei celui mai înalt, Marele preot, l-a excomunicat pe Isus (Mt 26,65; Mc 3,22). În fine, alegându-l pe cel condamnat, a îndrăznit chiar să se pună împotriva puterii civile care îl condamna și executa pe acel Galileean ca pe un periculos revoluționar. Maria își exprimă activ lângă patibul adeziunea față de Cel care „îi răstoarnă pe cei puternici de pe tronuri” (Lc 1,52): trece de partea victimelor acestor puternici și își însușește crucea, adică acceptă, asemenea lui Isus, să fie considerată lepădătura societății, numai să nu renunțe la angajamentul de a fi prezență a iubirii lui Dumnezeu în mijlocul lumii (Mc 8,34).

Fantezia lui Dumnezeu

Ciclul deschis cu buna-vestire din Nazaret se încheie cu imaginea Sfintei Familii (prima duminică după Crăciun), unită în creșterea în iubire, și cu Maria care „păstrează toate acestea în inima ei” (Lc 2,51-52). Cealaltă bună-vestire își are încoronarea ideală în noua familie a Mariei, comunitatea din Ierusalim, unde retrăiește, împreună cu toți credincioșii, experiența începută la Nazaret: Dumnezeul neascultat în Sanctuar continuă să-și reverse viața, Duhul, asupra celor excluși din Templu, asupra comunității Galileenilor eretici (Fap 1,14; 2,1 ș.u.).

În fine, Maria „ridicată” la cer este semnătura lui Dumnezeu asupra planului „om”, un om care să se lase antrenat de acțiunea vivifiantă a Duhului sfânt. Această glorificare este destinul acelora pe care Cristos i-a făcut frați ai săi pentru că, așa cum scrie Paul, cei care îl urmează pe Domnul „șed în ceruri, în Cristos Isus” (Ef 2,6), sunt asemenea lui învingători ai morții și continuă să trăiască pentru totdeauna (In 11,25).

Pentru Maria, ridicarea la cer este încheierea normală a unei existențe extraordinare: încă din Nazaret ea s-a orientat mereu spre alegeri de viață, s-a încrezut în fantezia acelui Dumnezeu care transformă toate lucrurile în bine (Rm 8,28), și face ca cele ce par a fi pietre, să fie în schimb pâini (Mt 7,9); un Dumnezeu care alege ceea ce în lume este disprețuit pentru a face din ceea ce e disprețuit obiectul iubirii sale (1 Cor 27-30); și face ca o fată anonimă dintr-un sat rătăcit să fie „proclamată fericită de toate generațiile” (Lc 1,48)

Pr. Alberto Maggi, biblist

Sursa: Centrul de Studii Biblice

Un gând despre “Maria, fantezia lui Dumnezeu

  1. Pingback: Optimismul Mariei – Neprihănita Zămislire – Curajul credinței

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.