De ce am lăsat viața monastică?

Douăzeci de ani în mănăstire între rugăciuni, studiu și contact zilnic cu Biblia. Iar apoi decizia de a ieși din mănăstire, pentru a continua evoluția, creșterea, cercetarea, în timp ce a rămâne ar fi însemnat a sta pe loc. Povestirea fără filtre a unei foste călugărițe benedictine, care păstrează amintiri frumoase din anii aceia – „datorez întreaga alcătuire a personalității mele spirituale liturgiei, contactului zilnic cu Biblia, relațiilor cu personalități de mare importanță în mișcarea de reformă post-conciliară, muncii de cercetare și de studiu” –, dar și conștiința faptului că mănăstirea se poate transforma într-un loc de sclerotizare umană.

Selene Zorzi

Nașterea unei vocații

Atunci când vorbim despre vocație ne gândim adesea la ceva transcendent, care se manifestă prin viziuni sau audiții clare și deslușite, dar în realitate, ca pentru orice experiență cu Dumnezeu, totul este mult mai complex, fiindcă se petrece în istorie, prin întâlniri, evenimente, relații și prin intermediul comunicării umane, care are întotdeauna multe fațete și un anumit grad de complexitate în medieri. De obicei există unele întâlniri, unele situații specifice, care ne fac să alegem o mănăstire mai degrabă decât o alta, să apreciem o spiritualitate mai mult decât o alta. Îmi place să înțeleg vocația ca fiind acul busolei, care îți indică unde, mai mult decât în altă parte, te simți mai fericit. În cazul meu au contat mult frumoasele experiențe de apartenență parohială pe care le-am trăit, dar și mai mult unele experiențe școlare, în mod deosebit lecțiile profesorului meu de italiană care m-a făcut să descopăr mesajul și semnificația evenimentului lui Cristos în interiorul culturii creștine occidentale, unind filosofia, literatura, arta și spiritualitatea. Exact această întâlnire a fost cea care a determinat, spre sfârșitul adolescenței mele, alegerea de viață pe care am făcut-o. Am început, de fapt, să-l văd pe Isus Cristos ca fiind sensul întregii istorii și ceea ce putea da o semnificație exclusivă vieții mele. Astfel, atunci când trebuia să aleg universitatea, m-am înscris la Teologie și Filosofie. Cercetarea și reflecția au fost întotdeauna canalul privilegiat al raportului meu cu Dumnezeu. Studiind teologia la benedictini, unde spiritualitatea și reflecția teologică au mers mereu mână în mână, spre sfârșitul parcursului a fost destul de firesc să caut o mănăstire feminină benedictină unde să trăiesc spiritualitatea, teologia și viața liturgică. Prin urmare, după licența în Filosofie și bacalaureatul în Teologie, și după ce am făcut anul de „probă”, am intrat într-o mănăstire. Era 1993, aveam 23 de ani. În cei cinci ani de dinainte am trăit într-o comunitate laică mixtă, care a luat naștere pe valul reînnoirii post-conciliare, promovată de acel profesor de italiană despre care vorbeam și fiind binecuvântată de cardinalul Piovanelli: era vorba despre o încercare de viață comună mixtă, cu laici, preoți și soți tineri.

Trebuie să spun că o traiectorie ca cea a mea – care m-a condus să intru în mănăstire la sfârșitul unui parcurs de formare teologică – este poate mai comună astăzi decât chiar cu numai câteva decenii în urmă: de fapt, tot mai multe femei studiază teologia, lucru care pe vremea mea – cu aproximativ treizeci de ani în urmă – nu spun că era rar, dar cu siguranță puțin neobișnuit încă.

Totuși, căile care conduc spre mănăstire pot fi printre cele mai diferite. Una dintre tematicile care caracterizează în mod tradițional viața monastică este fuga mundi, element care este indubitabil prezent și astăzi, fie în aspectele sale pozitive, fie în cele negative. De fapt, acesta poate reprezenta efectul căutării de sens al unei persoane care nu găsește destulă profunzime și satisfacție în structurile sociale, în viața cetății, așa cum sunt ele configurate astăzi. Dar poate fi și rodul incapacității de a-și înfrunta propriile dificultăți, relațiile familiale problematice, sau poate reprezenta o reacție față de experiențele negative sau față de o afectivitate nerecunoscută (mă gândesc la homosexualitate) sau problematică. Grație efectului practic de îndepărtare și de intrare într-o situație protejată, putem avea impresia că nu este necesară înfruntarea conflictelor. Afară de aceasta, și mă gândesc mai ales la seminarii, făcând acest salt se câștigă chiar în recunoaștere, prestigiu, identitate.

Așadar, în anumite cazuri ar putea să pară a fi calea cea mai scurtă și cea mai simplă pentru a ne rezolva propriile probleme, până când, desigur, prin relaționarea cu ceilalți și prin discernământ, nu ne privim în interior și, acceptând să facem socotelile cu noi înșine, nu suntem conduși în fața propriei noastre autenticități: în acel moment situația poate să explodeze. Dar nu înseamnă că acest lucru se și întâmplă: putem chiar să înăbușim glasul propriei conștiințe și să mergem înainte, cu prețul sciziunilor interioare sau al duplicităților. În orice caz, chiar și atunci când ajungem la un anumit grad de conștientizare, s-ar putea să nu avem curajul să ieșim pentru că este vorba de o alegere dificilă. Dar este adevărat și faptul că, din moment ce există o formare bună, și subliniez «dacă», așa cum cânta Mina, în câțiva ani, mai ales în anii de formare, lucruri de genul acesta ies la suprafață, conjurând alegeri finale neponderate.

Am spus «dacă», fiindcă nu trebuie să neglijăm faptul că, prin modul în care instituțiile religioase feminine au fost și sunt încă organizate, adesea ele însele alimentează dificultăți care se pot traduce după aceea în suferințe psihologice deloc indiferente, sau pot ajunge să devină adevărate patologii. Dacă problema nu este văzută sau nu știm să o înfruntăm, aceasta se cangrenează.

De ce mănăstirile nu sunt reformabile

Trebuie să spun că experiența mea personală a fost privilegiată în mod special, dar acest lucru nu m-a împiedicat să văd și să mă izbesc de situații chiar foarte complicate: mă gândesc de exemplu la cei care fac această alegere de viață având deja în spatele lor probleme foarte grave – cazuri borderline, dependențe afective, alcoolism, agresivitate, depresii, bipolarism, victime ale pedofiliei și așa mai departe – probleme care, în interiorul mănăstirilor, devin total necontrolabile, producând violențe psihologice și situații de mare suferință. Într-un mediu în care posibilitățile de comunicare și de defulare sunt limitate, și în care mai ales nu există multe posibilități de elaborare, totul devine dificil. În fond, clauzura are efectul de a fi o lupă, în bine și în rău, motiv pentru care și o mică insectă devine un monstru teribil. Iar uneori sunt suportate situații de abuz de putere și de absență a drepturilor fundamentale, în numele suportării din milostivire sau din ascultare: hotarul este foarte subtil. Există mănăstiri mai «militarizate» – și nu este experiența mea – în care controlul este atât de stringent, încât conflictele ies la suprafață poate mult mai puțin, dar persoanele suferă și mai mult. Chiar cei care sunt mai tradiționaliști insistă mai mult asupra clauzurii (care pentru viața monastică feminină este o suprastructură istorică și culturală), asupra regulii ca regulament, asupra gestiunii de la vârf în jos a comunității, asupra unui stil de obediență milităresc: sunt aceia care în urma Conciliului al II-lea din Vatican au ales să mențină modelul din secolul al XIX-lea, mănăstiri care au deseori numere mari și o figură de superior puternic. Probabil persoanele din acele mănăstiri sunt fericite, pentru că nu mai trebuie să gândească, dar nu știu în ce măsură putem numi aceasta cu adevărat fericire.

Intervenția psihologilor, în anumite situații individuale sau de grup, nu este cu totul exclusă, dar există încă multă difidență. Recursul la facilitatori externi este trăit mai degrabă ca o înfrângere, ca o slăbiciune, în loc să fie trăit ca o modalitate de rezolvare a unei probleme. De fapt, în pofida lipsei mijloacelor, există dorința unei gestiuni total interne, chiar și pentru faptul de a nu arăta lumii de afară că ești în dificultate.

Dacă ar trebui să ipotezez o cauză a acestor probleme, aș indica înainte de toate o mentalitate patriarhală care le consideră pe femei și trupul ca fiind secundare și funcționale, iar în al doilea rând o conducere structurată pe un model ierarhic, de la vârf în jos, întemeiată pe exercitarea puterii asupra celorlalți. Să ne gândim la abatese, de exemplu, care devin adesea un fel de «mari mame» ale comunității, punct de referință exclusiv chiar și pentru cele mai mici decizii cu privire la propria viață, având un efect deresponsabilizant pentru consurori. Nu întâmplător suntem în fața instituțiilor numite «totale», în care, în schimbul oferirii «totale» de sine, îți este furnizată o explicație globală a realității și o identitate definită și recunoscută; nu mai trebuie să-ți pui atâtea întrebări și nu trebuie să te gândești la nevoile primare, a căror satisfacere este asigurată de instituție. Dar toate acestea se traduc și într-un eșec al creșterii. O cochilie creează soliditate, dar riscă constant să se spargă, iar dacă se sparge, consecințele pentru cel din interiorul ei sunt letale. Nu mă refer atât la experiența mea directă, fiind vorba de o condiție răspândită.

O altă problemă, care este printre elementele care m-au determinat să abandonez viața monastică, este aceea că, după părerea mea, aceste instituții nu sunt reformabile. Multe s-au făcut în perioada de după Conciliu, am văzut multe tentative de reformă (nu arareori întrerupte), chiar și eu, în pătrățica mea, am încercat, iar atâta timp cât am crezut că este posibil să pot face ceva, am rămas; dar concluzia la care am ajuns este că nu pot fi reformate din interior. Nu consider că ar avea nevoie de o restructurare sau de o transformare: cred că ar trebuie chiar să devină cu totul altceva. Sunt instituții gândite pentru o cultură, o societate, o antropologie și o spiritualitate aflate astăzi într-o fază de transformare radicală și care, pentru femeile de astăzi – hârtie de turnesol a schimbărilor sociale –, devin de nepropus. Pot fi îmbietoare probabil pentru femeile din Sudul lumii, pentru care intrarea în mănăstire reprezintă încă un salt de calitate a vieții, dar pentru femeile occidentale alegerea este penalizantă. Cândva viața monastică era pentru femei ocazie de promovare umană, culturală și spirituală: astăzi riscă să devină exact opusul. Ba mai mult încă, în lumina ideii pe care o avem astăzi despre ființa umană și despre demnitatea sa, este dificil să acceptăm și faptul că Cristos este cel care voiește ca lucrurile să fie astfel, chiar dacă uneori este acesta răspunsul pe care încercă să ți-l «vândă».

Cred că nici măcar o intervenție de eliminare a clauzurii nu ar putea ajuta mănăstirile feminine să nu mai fie instituții atât de anacronice. Poate nu toți știu că există trei tipuri de clauzură: cea papală, care depinde de Sfântul Scaun, în care nu poți nici să intri, nici să ieși din perimetrul mănăstirii fără permisiunea pontifului; cea constituțională, care depinde de episcop și care protejează clauzura controlând un fel de registru al intrărilor și al ieșirilor; și, în fine, cea a mănăstirilor așa-numite «de tradiție veche» (pentru că înainte de 1200 clauzura nu exista), cum ar fi cele benedictine, în care abatesa însăși este cea care discerne situațiile. Eu, de exemplu, am putut să studiez și să predau fiindcă abatesa mi-a acordat o permisiune specială.

Dar nu aceasta este problema de fond, pentru că au fost întemeiate noi comunități contemplative care nu prevăd clauzura și totuși problemele rămân: marginalizarea femeilor, probleme de putere, deresponsabilizare, obediență în modalități coercitive, iar apoi aceleași prejudecăți despre trup, despre afecte, despre parezia relațională. E o problemă de mentalitate. Este inutil să schimbăm vreun mic element atunci când structura de fond: antropologică, teologică, sacramentală, culturală rămâne aceeași. Diferit este discursul pentru seminarii. Chiar și astăzi, după cum spuneam, cel al preotului este un rol recunoscut, de prestigiu. În fond, mulți preoți pot face ceea ce fac pentru că poartă o haină, o haină care pentru multă lume încă înseamnă ceva în termeni de importanță, de respectabilitate, și care aduce cu ea fascinația sacrului. Am putut experimenta pe pielea mea câte lucruri ciudate îți atribuie lumea, indiferent de ceea ce ești, crezi sau gândești, pentru simplul motiv că porți o anumită haină, cu întreaga încărcătură simbolică pe care o are în sine. Dacă anumiți preoți ar fi «muritori de rând», nimeni nu le-ar acorda atenție. După părerea mea, Biserica catolică este ultimul bastion patriarhal în care un bărbat occidental, chemat astăzi în diferite contexte să realizeze o profundă reflecție asupra propriei identități, poate intra, în schimb, fără să și-o pună în discuție. Cu toate acestea, criza vocațională privește atât universul feminin, cât și cel masculin. Evident, continuăm să o numim «criză», gândindu-ne la modelele pe care le avem în spate, dar nu ar fi astfel dacă am ști în întâmpinarea căror modele mergem: cel puțin o Biserică cu un laicat mai responsabil și cu mai puține suprastructuri. Pe scurt, nu înseamnă că această criză este un rău: ar putea fi o binecuvântare în vederea unei reforme a seminariilor, a clerului, a sistemului puterii. În această optică, după cum atrag atenția multe teoloage, faptul că Biserica s-ar putea deschide spre hirotonirea feminină «din disperare» – și fără să-și pună în discuție structura clericală – nu ar fi un foarte mare pas înainte. Urarea este ca, în cazul în care hirotonirea le-ar fi deschisă femeilor, toate acestea să se traducă într-o schimbare a modelului de Biserică. De fapt, este necesară o schimbare a temeliilor, care se bazează pe mentalități, culturi, filosofii și convingeri de acum inacceptabile. A le schimba pe acestea nu ar însemna a schimba piatra unghiulară, care rămâne Cristos.

Misoginia Bisericii

Am văzut cu ochii mei, în mănăstiri și în seminarii, misoginia Bisericii. Să ne gândim, de exemplu, la diaconie, care – după cum a spus papa Francisc – devine cu ușurință pentru femei «servitute», mai degrabă decât «slujire». Aduc doar două exemple. Unele consurori ale mele aveau ca sarcină spălătoria preotului. Își petreceau timpul spălându-i lenjeria și călcându-i hainele. Eu, la gândul că o asemenea sarcină mi-ar putea reveni mie, am avut adesea mari îndoieli cu privire la vocația mea! Iar aceasta este normalitatea. Surori și îngrijitoare în serviciul preotului. E clar că aceștia cresc cu ideea că le pot folosi pentru scopurile lor la orice nivel. Pentru a preciza și mai bine conceptul, iată al doilea exemplu. Într-o zi, nu cu mulți ani în urmă, am fost invitată într-un seminar cu o anumită relevanță să țin o conferință. Cu acea ocazie, rectorul, cu mult orgoliu și cu un anumit chef de confidență, m-a condus să vizitez bucătăriile și mi-a indicat un chepeng de unde se putea ajunge la etajul inferior. Acolo era o comunitate de surori foarte tinere din America Latină, care se ocupau de bucătăria și de spălătoria seminariștilor. Rectorul mi-a prezentat toate acestea spunându-mi: «Vezi? Acesta este chipul nostru feminin. Atunci când seminariștii vor să audă o voce feminină coboară și, aruncându-și rufele murdare, poate obțin un cuvânt feminin sau văd un chip care le amintește de mama lor…». Eu eram înspăimântată.  Nu numai pentru ceea ce mi se ridica înaintea ochilor, chiar și din punct de vedere arhitectonic, ci fiindcă mi se părea că nu-și dă seama de aberația pe care o spunea și că în inima lui poate chiar credea că în felul acesta valorizează așa-numitul geniu feminin.

Această concepție despre femei în Biserică este extinsă. Există congregații de surori care sunt chiar întemeiate având ca finalitate aceea a slujirii preoților. În mod cert nu există congregații masculine în serviciul surorilor. Ceea ce m-a scandalizat mereu este faptul că, atâta timp cât suntem bucătărese, spălătorese sau cel puțin secretare, spațiul în comunitățile masculine ne este deschis (bineînțeles, fără să avem vreo influență la nivel decizional sau de conducere). Dar dacă revendicăm un loc de același nivel și oportunități, devenim o problemă. Să nu vină să-mi spună că după aceea seminariștii și călugării se îndrăgostesc! Pentru că se îndrăgostesc și vor continua să se îndrăgostească de călugăriță la fel ca de bucătăreasă, de fata care vine pur și simplu la liturghie sau de femeia care vine să vorbească cu ei. Atunci când nu întrețin relații de durată între ei, care sunt în afara oricărei suspiciuni. Castitatea este un alibi. Desigur, nu este potrivit ca bărbații și femeile să fie prea aproape, dar apoi, atunci când «slujim», această problemă dispare. Există un zid peste care trebuie să trecem. Un zid care poate nici nu este încă perceput.

După părerea mea, papa Francisc și-a schimbat de-a lungul anilor poziția cu privire la această chestiune. La început a fost pentru mine prea dezamăgitor. Vorbea despre «Femeie» (la singular și cu majusculă) numai în rolurile de catehetă, bunică și mamă. După aceea a început să-i spună patriarhatului pe nume, denunțând sexismul din Biserică și punându-se cu sinceritate în ascultarea acestor instanțe, pe care le-a definit «legitime». Mă gândesc de exemplu la instituirea unei comisii de studiu cu privire la hirotonirea diaconală a femeilor, ca răspuns la întrebările înaintate în acest sens în 2016 de călugărițele din Uniunea Superioarelor Majore. Pe lângă aceasta, cred că reformele trec și prin simboluri, care influențează mentalitatea comună mai mult decât pot să o facă documentele: în acest sens văd o acțiune deschisă față de femei. Mă gândesc, după aceea, la referințele sale continue la milostivire, la tandrețe, la trup, la îngrijire: sunt cuvinte și gesturi care pot contribui la schimbarea unei anumite mentalități bisericești masculiniste și patriarhale. Mă gândesc și la întreaga muncă pe care o desfășoară pentru ca serviciul diaconiei bisericești să nu devină exercițiu al puterii: este cel mai evanghelic lucru la care ne putem aștepta de la un papă. Nu întâmplător, după părerea mea, are această adunătură de episcopi foarte enervați care vâslesc furioși împotriva lui: pentru că le ia pământul privilegiilor de sub picioare.

În mod evident rămâne un om de 80 de ani, un iezuit crescut în interiorul unei instituții care își formează membrii într-un anumit mod, mai ales cu privire la femei, motiv pentru care nu mă aștept la cine știe ce revoluții. Desigur, ar fi frumos dacă Biserica ar recunoaște, cel puțin din punct de vedere economic, nenumăratele roluri pe care femeile le desfășoară deja în parohii, în dieceze. Fără să trebuiască în mod necesar să ajungă să se gândească la un episcopat, la un prezbiterat al femeilor, lucru care, oricum, nu ar fi contrar datelor biblice și teologice, ci ar fi chiar de dorit, la fel ca și o mai mare recunoaștere a competențelor teoloagelor: foarte multe studiază teologia și ajung cel mult să devină secretare ascunse în episcopii sau profesoare de religie. Ar fi o simplă recunoaștere de drept a ceea ce femeile de fapt fac deja: și dacă ne gândim că pentru a face vreun pas în acest sens nu ar fi nevoie nici măcar de schimbarea documentelor!

Viața de după mănăstire

În mod clar, așa cum nu se intră în mănăstire dintr-un singur motiv, la fel nici nu se iese dintr-un singur motiv, mai ales după douăzeci de ani. O perioadă de timp în care am avut posibilitatea să mă conving de mai multe rațiuni pentru a lăsa mănăstirea, căci timp de douăzeci de ani am găsit tot atât de multe motive pentru a continua să rămân. Datorez întreaga alcătuire a personalității mele spirituale liturgiei, contactului zilnic cu Biblia, relațiilor cu personalități de mare importanță în mișcarea de reformă post-conciliară, muncii de cercetare și de studiu pe care mi-au permis să o desfășor. Pare să fie încă ceva puțin special ca o călugăriță să se dedice într-o manieră exclusivă studiului și activității didactice ca parte a muncii sale, lucru care în schimb pentru bărbați este considerat normal.

Dar la un moment dat mi-am dat seama că în interiorul mănăstirii mi se părea că nu mai există spațiu pentru o creștere a mea umană reală; și că aceste instituții pot deveni chiar locuri de sclerotizare, chiar și spirituală. Am văzut femei în vârstă cu maturitatea afectivă și psihologică a unui copil; călugărițe care prezentau adevărate regresiuni infantile sau cazuri psihologice borderline sclerotizându-se până când deveneau patologii de necontrolat. Iar acest lucru, atunci când ai 30-40 de ani, te face să te întrebi: ce mă așteaptă? Dacă în acea viață monastică, despre care ai crezut că este o cale de maturizare atât umană, cât și creștină, vezi situații de umanitate disperată și cangrenată, te întrebi dacă acea instituție are efectiv capacitatea de a te face să crești. Unul din motivele pentru care am ieșit este că voiam să continuu să evoluez, să cresc, să cercetez, în timp ce a rămâne acolo mi se părea că ar însemna a accepta să rămân pe loc.

Întrebarea dacă ceea ce făceam reflecta cu adevărat dorințele mele profunde, cred că mi-am pus-o mereu, așa cum cred, de altfel, că fac toți aceia care vor să-și ia în mod autentic viața în propriile mâini. Aș spune că ceea ce m-a determinat să ies din mănăstire s-a concretizat pe parcursul a câțiva ani, când am realizat că în interior nu mai existau margini pentru a crește și pentru a revitaliza comunitatea, și am avut conștiința clară că la anumite dorințe, la anumite aspirații nu mai puteam și nu mai voiam să renunț. Mi-am spus că aveam încă energii pentru a face un salt, pentru a-mi oferi o altă posibilitate și așa am făcut. Mai degrabă decât să rămân într-o realitate unde aveam, desigur, un rol al meu, dar în care vedeam cum orizonturile mele se închid tot mai mult, am încercat mai întâi să fac o experiență de monahism mixt, iar când și acest experiment a fost închis, am înțeles că nu aș fi vrut să mă întorc înapoi și că nu ar mai exista nicio realitate care să respecte ceea ce doream. Când am ieșit am descoperit că există o mare parte dintre femei care și-ar dori o reformă a instituțiilor monastice; multe dintre ele m-au contactat aducându-mi la cunoștință numeroase situații improvizate (eremite care trăiesc în comunități masculine; încercări experimentale, dar fără o perspectivă; pe scurt, tentative ad personam care însă nu rezolvă nimic și de care călugărițele nu sunt mulțumite), astfel încât m-au făcut să mă întreb dacă nu ar fi necesar să dau glas acestor instanțe. M-am convins că nu e cazul.

Viața din afara mănăstirii a fost atât de dură, în primul rând sub aspect economic, încât uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ieșit. Unele congregații prevăd pentru cei care ies un sprijin economic, pentru un an sau doi, dar sunt alegeri făcute de la caz la caz. Substanțialmente nu ai nicio tutelă. Eu aveam unele titluri profesionale, dar fiind plătită deseori la negru nu am acumulat nici drepturi de plăți compensatorii, nici drepturi de pensie, nici contribuții. M-am regăsit cu mâinile goale sau cu foarte puțin: cinci pâini și doi pești, am putea spune. Apoi totul îngreunat de faptul că am ieșit într-o perioadă de criză, iar acum înțeleg de ce atât de mulți nu reușesc să facă saltul în pofida problemelor grave pe care le trăiesc în interiorul instituțiilor respective. Este foarte greu să te redefinești pe tine însuți și propria-ți viață, mai ales la o anumită vârstă. Cred că discursul este cu atât mai valabil pentru preoți, deoarece pentru bărbați problema identității este poate și mai delicată. Iar apoi dreptul canonic este gândit special pentru ei; în timp ce noi, femeile, suntem într-un anumit sens «uitate». Într-un cuvânt, trebuie să avem mult curaj, multe energii și deseori o mare doză de noroc. Apoi, în orice caz, există providența, și trebuie să spun că am experimentat-o de mai multe ori în afara mănăstirii decât înăuntru! Efectiv, atunci când sunt întrebată cum am reușit, răspund că nu știu. Prietenii au fost cu siguranță fundamentali. O frumoasă surpriză a fost apoi rețeaua de contacte și oportunități, chiar și de muncă, pe care grupurile de creștini homosexuali – cum ar fi „Il Guado” sau „Cammini di speranza” – m-au ajutat să construiesc. A fost ceva la care nu mă așteptam, pentru că este o lume pe care am început să o frecventez recent. Noi oportunități de muncă se întrevăd grație masterului în coaching, pe care l-am obținut după ce am ieșit. În sfârșit, sunt toate ocazii care trebuie încă construite, ca și cum aș fi de douăzeci de ani, în timp ce am aproape cincizeci de ani! Astfel, trăiesc din paradoxuri: am o abilitare națională de profesor universitar, dar nu cea pentru școală. Am contribuit la formarea mai multor generații de profesori de religie, dar deocamdată nu pot să predau la rândul meu religie. Între timp, am descoperit pasiuni vechi (sunt antrenor de volei) și am dobândit noi competențe (actualmente lucrez în sectorul resurse umane al unei firme).

Înainte de a ieși din mănăstire nutream speranța să pot trăi din munca mea de profesor. Ba mai mult încă, speram să reușesc să găsesc realități care mi-ar fi permis să continuu, într-un mod mai aprofundat, cultivarea vieții spirituale, liturgice și de cercetare. Parohiile (cu celebrările lor șlampăte, cu conținuturile omiletice superficiale, cu devoționismele și moralismele lor, cu reducerea vieții spirituale la liturghia de duminică) sunt locuri puțin dificile pentru cel care a fost obișnuit cu realitatea privilegiată a mănăstirii.

Temeri mari nu aveam, căci dacă ai prea multe temeri un astfel de salt nu-l vei face. Acea doză de inconștiență care probabil m-a făcut să intru în mănăstire, a fost aceeași care m-a făcut apoi să ies. Desigur, dacă aș fi știut cât de greu ar fi fost, poate m-aș fi gândit mai mult. Dar istoria nu se face cu „dacă” și cu „dar”, iar momentan nu-mi pare rău deloc.

(text cules și îngrijit de Ingrid Colanicchia)

MicroMega, 4/2018, pp. 177-186 (trad.: Ivanov Anton), 09.01.2019

Un gând despre “De ce am lăsat viața monastică?

  1. Super interesanta povestea. Chiar m’a prins.. Nu vreau sa jignesc vre’o credinta sau o anumita confesiune, insa eu gasesc toata Biblia misogina si plina de ”mana omului”, mai exact de cea a barbatului.. E plina de exemple. Motiv pentru care nu pot sa cred ca acela e cuvantul lui Dzeu. Daca exista unul, el nu este nici razbunator, nici gelos, nici schimbator, nici MISOGIN. Ori e nemarginit in INTELEPCIUNE si dragoste, ori… nu mai e.

    Va doresc mult succes in orice va propuneti si intr’un fel ciudat, ma bucur ca ati ajuns la anumite concluzii.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.