Creștini (și) cretini: reflecția biblistului Alberto Maggi


Din păcate, reflectează pe ilLibraio.it fratele Alberto Maggi, „învățătura lui Isus în fața violenței suferite (Matei 5, 38-42) a fost adesea interpretată ca o invitație la resemnare, la suportare, la tolerarea nedreptăților și a samavolniciilor, la tăcere și la îndurarea răului, la plecarea continuă a capului, la acceptarea „din iubire față de Dumnezeu” a tuturor abuzurilor și prepotențelor. Iar creștinul, mereu remisiv, blând, supus, a fost foarte repede comparat cu un cretin, după cum demonstrează etimologia cuvântului, care derivă din termenul franco-provensal crétin (fr. chrétien), și anume creștin…”. După cum explică biblistul în intervenția sa, Isus „i-a proclamat cu siguranță fericiți pe cei buni, dar nu pe tonți…”.

În învățătura sa Isus ne invită în mod repetat să fim buni și să facem binele. Comportamentul binevoitor al celui credincios este răspunsul la nevoile celorlalți și nu la meritele lor (Luca 6, 32-36). În această comunicare a iubirii Isus ne cere să fim „desăvârșiți precum este desăvârșit Tatăl vostru ceresc” (Matei 5, 48). Plinătatea la care ne invită Isus nu este o perfecțiune a lui Dumnezeu pe cât de abstractă, pe atât de inaccesibilă, ci se referă la comportamentul Tatălui față de oameni, care este cel al unei iubiri necondiționate, totale. În timp ce tradiția religioasă credea că ploaia nu coboară peste cei păcătoși (Amos 4, 7), Isus prezintă un Tată care nu condiționează iubirea sa de comportamentul oamenilor, ci le comunică tuturor, în mod egal, o iubire care, asemenea acțiunii ploii și a soarelui, fecundează și produce viață („Iubiți-i pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiți fiii Tatălui vostru ceresc, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” Matei 5, 44-45). Această cerință a lui Isus avea drept țintă atingerea din partea credinciosului a deplinei realizări a propriei persoane, care se înfăptuiește numai prin iubire. De aceea Isus a cerut depășirea răzbunătoarei legi a talionului („Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, Exod 21, 24): „dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt” (Matei 5, 39), îndemnându-l pe credincios să introducă în societate un comportament uman total nou, pentru a dezamorsa orice virus letal al violenței.

Pentru Isus, tocmai cel care lovește își pierde demnitatea umană, și nu cel care este lovit. Nerăspunzând violenței, persoana lovită peste obraz demonstrează că demnitatea sa și libertatea sa nu au fost cât de puțin atinse de agresiunea mojicească pe care a suferit-o. Isus nu ne invită la o atitudine pasivă victimistă, ci la una activă, la afirmarea propriei demnități, cum a făcut el însuși atunci când, după ce i-a răspuns marelui preot, unul dintre gardienii prezenți i-a dat o palmă, spunând: „Așa răspunzi tu marelui preot?” (Ioan 18, 22). Față de violența suferită, Isus nu răspunde oferind celălalt obraz, ci invitându-l pe gardian să încerce să gândească cu propriul cap („Dacă am vorbit rău, arată-mi unde este răul; dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?”, Ioan 18, 23). Isus, solicitându-i gardianului să gândească, încearcă să-l ajute să-și recupereze autonomia gândirii, iar prin aceasta, umanitatea sa. Dar gardianul nu răspunde. Este un slujitor supus, nu un individ în stare să gândească, este capabil de violență, nu de cuvinte. Iar pălmuirile primite de Isus sunt expresia violenței specifice slujitorilor (Marcu 14, 65), gardienilor și soldaților (Ioan 18, 22; 19, 3), adică persoanelor care nu sunt libere, ci supuse, și care se identifică cu cel puternic chiar dacă îi asuprește.

Din păcate, învățătura lui Isus în fața violenței suferite (Matei 5, 38-42) a fost adesea interpretată ca o invitație la resemnare, la suportare, la tolerarea nedreptăților și a samavolniciilor, la tăcere și la îndurarea răului, la plecarea continuă a capului, la acceptarea „din iubire față de Dumnezeu” a tuturor abuzurilor și prepotențelor. Iar creștinul, mereu remisiv, blând, supus, a fost foarte repede comparat cu un cretin, după cum demonstrează etimologia cuvântului, care derivă din termenul franco-provensal crétin (fr. chrétien), și anume creștin.

Isus i-a proclamat cu siguranță fericiți pe cei buni, dar nu pe tonți. Dimpotrivă, creștinul este chemat să fie primul care să denunțe orice nedreptate și orice silnicie, iar dacă nu o face devine complice la toate acestea. A urma învățătura Cristosului nu înseamnă să fim neutrali sau să ne spălăm mâinile, ci să participăm și să ne implicăm activ, la fel cum Isus însuși ne învață și acționează. Fiind mereu de partea celor asupriți și niciodată de partea asupritorilor, Isus a denunțat comportamentul celor puternici prin cuvinte tari. Cristosul, care este veridic, pentru că nu se teme de nimeni și nu se uită la fața nimănui (Marcu 12, 14), nu cunoaște limbajul diplomatic de pluș, și nici precauțiile unei viețuiri liniștite, ci se năpustește asupra adversarilor săi cu o violență verbală neobișnuită, fără a fi prea minuțios. Este de ajuns să citim cutremurătoarele invective împotriva cărturarilor și a fariseilor, pe care îi definește ipocriți, călăuze oarbe, proști, morminte văruite, plini de ipocrizie și nelegiuire, șerpi, pui de vipere, asasini… (Matei 23, 1-36). Aceleași invective Isus le adresează și acelor farisei care l-au invitat la prânz: „Vai vouă, fariseilor, cărora vă plac primele locuri în sinagogi și saluturile în piețe. Vai vouă, pentru că sunteți ca acele morminte care nu se văd și lumea trece peste ele fără să știe” (Luca 11, 43-44), iar atunci când un doctor al Legii se arată plin de resentimente din cauza cuvintelor sale, Isus nu doar că nu-i cere scuze, nu se dă înapoi, ci îi acuză și pe ei: „Vai și vouă, doctori ai Legii…” (Luca 11, 46). Isus ajunge să-i definească pe conducătorii religioși fii ai diavolului, mincinoși și asasini („Voi îl aveți ca tată pe diavol și vreți să împliniți dorințele tatălui vostru. El era un ucigaș de la început și nu era întemeiat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr”, Ioan 8, 44).

Invectivele înfricoșătoare ale lui Isus nu sunt numai pentru reprezentanții unei instituții religioase care, pentru a-și păstra propria putere și propriile privilegii, îi este ostilă și îi dorește moartea, ci chiar și pentru aceia care îl urmează, pe care Isus nu ezită să-i definească increduli, cu puțină credință (Matei 8, 26), proști și greoi la minte (Luca 24, 25), până când își pierde răbdarea și răbufnește: „O, generație incredulă și perversă! Până când voi fi cu voi? Până când va trebui să vă suport?” (Matei 17, 17). Este iluzoriu să ne gândim că proclamarea veștii celei bune a lui Isus se va realiza fără conflicte, cu atitudini de cumsecădenie, dar este motiv de divergență („Am venit, de fapt, să-l despart pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa; iar dușmanii omului vor fi cei din casa lui”, Matei 10, 35-36).

Isus ne pune în gardă și față de „profeții falși, care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori!” (Matei 7, 15) și, fără prea multe ocolișuri, nu ezită să-i respingă de lângă el, definindu-i blestemați, vrednici de focul veșnic, chiar și pe aceia care nu răspund nevoilor esențiale ale vieții, începând de la hrană până la ospitalitatea acelora care au nevoie („căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat”, Matei 25, 41-46).

În Discursul de pe Munte Isus i-a proclamat fericiți și fii ai lui Dumnezeu, pe „constructorii păcii” (Matei 5, 9). Fericirea nu privește caracterul acelora care sunt străini de orice tip de controversă, pe cei pacifici, ci activitatea acelora care lucrează în mod constant pentru pace. În timp ce persoanele pașnice evită cu acuratețe, pentru liniștea lor, orice situație de conflict, constructorii păcii sunt dispuși, pentru pacea celorlalți, să o piardă pe a lor (cf. Ioan 15, 13). În mod inevitabil, această angajare îi conduce, de fapt, nu doar să denunțe toate situațiile de nedreptate care împiedică pacea, ci să fie, prin comportamentul lor, o denunțare vizibilă pentru societate. Refuzul oricărei forme de putere și bogăție, care este la baza nedreptății dintre oameni, va atrage față de adevărații urmăritori ai lui Isus ostilitatea acelora care se simt demascați de rectitudinea lor (cf. Înțelepciunii 2, 12-15), dar persecuția se va transforma în fericire, pentru că Dumnezeu este mereu de partea celor persecutați și niciodată de partea celor care persecută, chiar dacă pretind să facă aceasta în numele lui Dumnezeu.

Pr. Alberto Maggi, 07.02.2019

Sursa: ilLibraio:it

2 gânduri despre “Creștini (și) cretini: reflecția biblistului Alberto Maggi

  1. Pingback: Creștini (și) cretini: reflecția biblistului Alberto Maggi — Curajul credinței | Blog de albina

  2. Pingback: Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv – Curajul credinței

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.