Laicitatea și sfârșitul vieții

La zece ani de la moartea Eluanei Englaro (25.11.1970-09.02.2009) repropunem reflecțiile cu privire la sfârșitul vieții formulate de prof. Vito Mancuso în „Il Foglio” din iulie 2008, în care, pornind de la cazul Englaro, a înfruntat delicata temă „din punct de vedere teologic”.

Trei premise fundamentale

Prima este că eu, personal, sunt împotriva întreruperii alimentării Eluanei, iar dacă m-aș regăsi să trăiesc o condiție de acest gen, aș dori să rămân la locul meu de luptă, chiar și numai cu viața vegetală, dar oricum la locul meu în marea vintre a ființei: nicio încrâncenare terapeutică, ci trăirea până la capăt a vieții, conform viziunii catolice tradiționale a moralei vieții fizice. A doua premisă este faptul că acum nu este vorba despre mine, ci despre Eluana, și faptul că ceea ce este o valoare pentru mine nu înseamnă că este și pentru ea: ceea ce poate însemna edificare pentru cineva, pentru altcineva care gândește altfel se poate transforma în tortură. O concepție diferită despre viață produce o etică diferită, iar dintr-o etică diferită descinde o evaluare diferită a situațiilor concrete. A treia premisă este că Statul laic trebuie să producă, pornind de la diferitele etici ale cetățenilor săi, un drept unic, astfel încât să fie pe cât posibil casa tuturor, unde toți să-și vadă recunoscută posibilitatea de a trăi și de a muri conform propriei concepții despre lume, realizând prin acesta dreptatea, care, după cum este știut, constă în a-i da fiecăruia ceea ce este al său. Distincția dintre etică și drept este decisivă.

După ce am făcut aceste premise mă pot concentra asupra dimensiunii teologice a cazului Eluana. În articolul său în această privință (un articol profund și reflexiv, în stare să genereze capacitate de judecată în conștiințe, una dintre sarcinile principale ale păstorilor Bisericii) cardinalul Tettamanzi a făcut referire la miracolul lui Isus care o readuce la viață pe fiica unui conducător al sinagogii dint-un oraș din apropierea Lacului Tiberiadei (cf. Marcu 5, 21-43). Din păcate, aici, pe la noi, nu există multe posibilități ca Isus să se prezinte la clinica „Beato Luigi Talamoni” din Lecco, s-o ia de mână pe Eluana și să-i spună Talithà kum, „fetiță, ridică-te”. Pe lângă faptul că ar fi frumos, ar fi și drept. Eluana și familia ei ar merita acest lucru după atâția ani de suferință, ar fi și un semn care i-ar aduce la credință pe mulți oameni. Dar este destul de improbabil că acest lucru se va întâmpla. Chiar și acele puteri de vindecare pe care Isus le-a lăsat apostolilor („vindecați-i pe cei bolnavi, înviați-i pe cei morți”, Matei 10, 8; cf. și Marcu 16, 17-18; Luca 9, 1-2 și 6) par să se fi evaporat cu timpul. Stă scris că sfântul Petru vindeca numai prin simpla trecere, fiindcă era suficient ca umbra lui să-i acopere pe cei bolnavi (cf. Faptele Apostolilor 5, 15-16), dar, de secole, pentru succesorii săi nu rezultă nimic de genul acesta. Mai este scris: „Dacă veți cere ceva de la Tatăl în numele meu, el vă va da” (Ioan 16, 23), iar eu sunt sigur că surorile Mizericordine se roagă zilnic pentru Eluana, și împreună cu surorile cine știe câte alte persoane se roagă în numele lui Isus cerând întoarcerea Eluanei la viața normală, dar nu se întâmplă nimic din ceea ce este cerut.

Ceea ce se întâmplă este altceva. Ce anume? Cel care crede în Dumnezeu și în același timp privește lumea așa cum este, nu poate să nu vadă desfășurarea unei drame pe trupul acelei tinere femei ale cărei protagoniști principali sunt tatăl ei pământesc și Tatăl ei ceresc. Despre raportul dintre Eluana și tatăl ei pământesc s-au scris multe lucruri, mai ales din partea unor catolici care manifestă în aceste zile un interes și o afecțiune care se pretind chiar superioare celor ale tatălui pământesc și ale mamei pământești. Am citit cuvinte disprețuitoare la adresa domnului Englaro, am citit declarații care vorbesc despre „ucidere”, despre „omucidere”. Și dat fiind că în spatele sentinței Curții de Apel din Milano există solicitarea tatălui pământesc al Eluanei, este logic să concluzionăm că pentru unii părinții pământești ar voi să-și „ucidă” fiica. Ideologia poate orbi. Chiar și ideologia care derivă din degenerarea credinței poate orbi. Este vorba despre un fenomen întâlnit deja în istoria Bisericii: cu același zel cu care astăzi se pretinde apărarea vieții, în secolele trecute se semăna moartea arzându-i pe rug pe cei care gândeau altfel. Cândva rugurile, astăzi insinuările de omucidere la adresa tatălui și a mamei Eluanei: eu nu observ o diferență semnificativă în ceea ce privește calitatea violenței.

Dar revin la relația dintre Eluana și Tatăl ceresc. După cum am învățat de la un vârstnic profesor de teologie morală, procedez conform unei scheme probabil puțin rigide, dar cu siguranță în stare să contribuie la claritatea și la rigoarea raționamentului. În fața oricărui eveniment, deci și în fața cazului Eluanei, este necesar să ne întrebăm dacă Dumnezeu vrea lucrul acesta sau nu-l vrea. Așadar, întrebarea este: Dumnezeu a voit accidentul stradal din 18 ianuarie 1992 care a condus-o pe Eluana la condițiile cunoscute tuturor, și voiește ca de atunci această tânără femeie să trăiască așa cum trăiește, fără să favorizeze vindecarea ei? Putem răspunde la întrebare cu „da” sau „nu”, iar în funcție de răspuns rezultă o anumită teologie și apoi o anumită etică.

Pornind de la revelația depozitată în Biblie ambele răspunsuri sunt posibile. Cine susține că Dumnezeu voiește poate să facă referire la Isaía 45, 7: „Eu sunt Domnul și nu este niciun altul. Eu formez lumina și creez întunericul, fac binele și provoc nenorocirea; eu, Domnul, fac toate acestea”. Acest text biblic afirmă că Dumnezeu provoacă nenorocirea: prin urmare, și cea din 18 ianuarie 1992 își are în el cauza sa. De fapt, nimic nu se poate întâmpla în istorie care să fie contrar voinței lui Dumnezeu. Cu atât mai mult dacă este vorba despre om, obiect al unei solicitudini privilegiate: „Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Cu toate acestea nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ca Tatăl vostru să vrea. Cât despre voi, până și firele de păr de pe cap vă sunt numărate; așadar, nu vă temeți: voi valorați mai mult decât multe vrăbii” (Matei 10, 29-31). În fiecare zi multe „vrăbii” cad la pământ: au loc zeci de accidente pe stradă și la locul de muncă, înfloresc boli de toate tipurile (numai tumori există cel puțin în jur de o sută de specii), se nasc copii malformați (bolile genetice recensate sunt peste șase mii)… dacă ar trebui să enumerăm toate suferințele de care este lovit zilnic neamul omenesc nu ar fi de ajuns ziarul întreg. Însă potrivit acestei viziuni, Dumnezeu guvernează fiecare eveniment în parte cu atotputernicie, el este la originea oricărui lucru bun sau rău care se petrece în lume, mai ales cu privire la noi, „poporul lui și turma pășunii lui” (Psalmul 100, 3). El este Domnul, și nu este un altul: nu există „întâmplarea”, spre care să reconducem măcar unele evenimente. Voința divină se automanifestă în fizicitatea fiecărui eveniment, legătura dintre Dumnezeul personal și lume este directă, puternică, absolută.

La întrebarea dacă Dumnezeu a voit accidentul stradal din 18 ianuarie 1992 și ceea ce i-a urmat, se poate răspunde și cu „nu”, răspuns la fel de legitim în lumina revelației depozitate în Biblie. Aproape în directă opoziție cu textul din Isaía citat mai sus, care îi atribuie lui Dumnezeu lumina și tenebrele, Scrisoarea întâi a lui Ioan afirmă că „Dumnezeu este lumină și în el nu este niciun întuneric” 1 Ioan 1, 5), ajungând apoi să spună de două ori că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8 și 4, 16). Textul nu spune că Dumnezeu are iubire, ci că „este” iubire, în sensul că esența lui Dumnezeu este iubirea, și el deci nu poate decât să acționeze conform iubirii, asemenea tatălui despre care vorbește Isus în faimoasa parabolă din Luca 15. Dar este necesar să mergem dincolo, pentru că această iubire care este Dumnezeu și-a asumat carnea omenească, prefigurând astfel paradigma ontologică și etică în baza căreia binele este întotdeauna binele omului concret. După Întrupare nu se mai poate face trimitere la un bine misterios pe care omul concret nu l-ar cuprinde în carnea sa. Nu, după Întrupare binele este întotdeauna binele omului concret.

Dintre cele două ipoteze, eu o susțin pe cea de-a doua, și anume că Dumnezeu nu a voit accidentul și nu vrea să o mențină și acum pe Eluana în condițiile pe care cu toții le cunoaștem fără să favorizeze redeșteptarea ei la o viață normală (iar prin „normal” înțeleg o viață umană care, pe lângă dimensiunea vegetativă, să cunoască dimensiunea senzitivă și pe cea rațională și să fie capabilă de a se deschide față de dimensiunea spirituală).

În timp ce acela care alege prima alternativă are problema despre cum să gândească esența divină ca iubire, problema pentru mine în acest punct este cum să gândesc atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu voiește ca anumite evenimente să se întâmple și totuși ele se întâmplă; Dumnezeu nu a voit accidentul și totuși accidentul s-a petrecut; Dumnezeu prezumabil vrea vindecarea și totuși vindecarea nu sosește. Ce să credem? Chiar și aici sunt posibile două răspunsuri. Primul neagă faptul că Dumnezeu este atotputernic și este o ipoteză urmată astăzi de mulți în teologie. Dar în opinia mea este vorba de o argumentare nefondată, pentru că atotputernicia este un atribut specific divinității; un Dumnezeu impotent nu este divin, ci doar o proiecție consolatoare. Al doilea răspuns, care este cel al meu, reconduce atotputernicia divină la devenirea libertății lumii, în sensul că atotputernicia lui Dumnezeu se manifestă pe deplin în construirea unei lumi libere, unica condiție pentru a se putea naște spiritul, iar de aici adevărata iubire care este scopul creației (căci fără libertate nu există iubire). Atotputernicia divină răspunde libertății, voiește ca lumea să ajungă la libertate. Dumnezeu creează lumea (chiar și acum o creează, căci creația este „continuă”) conform esenței sale, care este libertate împlinită ca iubire; așadar, creând conform esenței sale, Dumnezeu nu poate decât să creeze o lume liberă. Din aceasta reiese că atotputernicia divină se manifestă pe ea însăși prin a conduce la nașterea libertății, începând de la viața primordială (unde libertatea se manifestă ca întâmplare și ca mutație) până la explicitarea efectivă în om a deplinei libertăți, libertate conștientă de a fi astfel și care vrea să rămână astfel. Prin urmare, Dumnezeu voiește libertatea, iar exercițiul libertății este mediul care ne leagă de el.

În acest punct putem trage firele discursului la nivel etic. Conform primei impostații (Dumnezeu vrea, atotputernicia lui Dumnezeu se manifestă în fiecare frunză în parte care se mișcă, căci de vreme ce el nu ar voi, nicio frunză nu s-ar mișca) propria viață nu îi este disponibilă omului. Scopul creației nu este libertatea, ci obediența, și îi dăm glorie lui Dumnezeu în măsura în care ne supunem lui întotdeauna și oricum. Dumnezeu nu vrea fii liberi, ci vrea slujitori obedienți, și de aceea „viața ta nu este viața ta”. Islamul este perfecțiunea acestei paradigme.

În a doua perspectivă, în schimb, scopul creației este libertatea, iar cea mai înaltă demnitate pe care omul o poate exercita vreodată este tocmai exercițiul libertății conștiente. A fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu înseamnă a fi liberi, liberi cu adevărat, nu în mod prefăcut, nu până la un anumit punct, liberi chiar și de a delibera cu privire la sine, cu privire la propriul trup, pentru că „viața ta este a ta cu adevărat”, este un dar total, nu un dar pe jumătate (precum aceia care îți dăruiesc ceva sau îți fac vreun bine, iar apoi îți scot ochii în orice moment în chip de șantaj subtil). Din aceasta rezultă că decizia asupra propriei existențe nu este niciodată în mod formal contrară voinței lui Dumnezeu. Este clar că Dumnezeu nu vrea în mod direct moartea nimănui; dimpotrivă, el a creat toate pentru viață, și exact viața este cea care celebrează gloria lui Dumnezeu. Dar mai mult decât viața fizică, el voiește viața liberă. Acesta este obiectivul lumii. Dacă nu ar fi așa, dacă nu ar fi libertatea principalul obiectiv, lumea ar trebui să fie foarte diferită: ar trebui să fie ordonată în fiecare detaliu al ei, nu ar trebui să cunoască dezordinea și răul, și niciun accident stradal nu s-ar fi întâmplat vreodată pe 18 ianuarie 1992, pentru că o mână înțeleaptă de sus ar fi virat în mod imperceptibil volanul la momentul potrivit. Trebuie considerat apoi și faptul că dacă viața fizică ar fi obiectivul primar al lui Dumnezeu, ar trebui să tragem concluzia, în lumina stării lumii, că el este ori un mare înfrânt ori un mare sadic de care trebuie să ne ținem în mod prudent la distanță. Însă obiectivul divin, mai mult decât viața fizică, este viața liberă, iar în această perspectivă Dumnezeu își realizează cu adevărat planul, fiindcă lumea care se desfășoară în fiecare minut sub ochii noștri este un imens experiment care își atinge obiectivul, și anume teribila și în același timp minunata alchimie a libertății.

Așadar, deliberarea libertății asupra propriei vieți este conformă cu voința lui Dumnezeu, sau mai bine, este exact ceea ce Dumnezeu vrea. Bineînțeles, vorbesc de „propria” viață, nu de viața celorlalți. De aceea avortul este întotdeauna condamnabil din punct de vedere etic, dea aceea embrionii umani sunt și trebuie să rămână nedisponibili. Dar cu privire la propria existență se poate delibera, ba chiar aș spune că trebuie să deliberăm; sensul întregii existențe este o continuă repetare a exercițiului libertății, începând din clipa în care am făcut primii pași, cu mama noastră în spate, nesigură dacă să ne susțină sau să ne lase, și cu tatăl nostru în față, pregătit să ne ia în brațe. În această perspectivă amintesc cuvintele cardinalului Martini: „Este important să recunoaștem că nu continuarea vieții umane fizice este prin ea însăși principiul prim și absolut. Mai presus de acesta se află cel al demnității umane, demnitate care, în viziunea creștină și a multor religii, comportă o deschidere față de viața veșnică pe care Dumnezeu o promite omului. Putem spune că aici este demnitatea definitivă a persoanei… Viața fizică trebuie deci respectată și apărată, dar nu este valoarea supremă și absolută”. Principiul prim și absolut este demnitatea vieții umane, iar aceasta se împlinește în libertatea personală.

Tragedia, în cazul Eluanei, constă în faptul că nu dispunem de un document valid din punct de vedere juridic în care să fie atestată deliberarea sa cu privire la ea însăși. Chiar și de aceea consider testamentul biologic un potrivit instrument al libertății. Fiecare își va scrie propria voință, atât aceia care vor dori să fie menținuți în viață chiar și în absența conștiinței și să fie hrăniți artificial (iar eu voi fi printre aceștia, spre lauda creației divine), cât și aceia care nu vor dori. Și fiecare își va trăi moartea în modul cel mai conform cu stilul întregii sale vieți. Nu mi se pare că un Stat liberal și democratic ar putea face ceva mai bun pentru cetățenii săi. Iar judecând după cum merge lumea, sunt îndeajuns de sigur că această desfășurare a libertății este și ceea ce Tatăl ceresc vrea cel mai mult pentru fiecare din fiii săi. Dacă sunt adevărate lucrurile pe care ne-a învățat despre el Isus, el oricum ne așteaptă pe toți în gloria locuinței sale cerești cu imutabilă iubire, o iubire despre care ne putem face o idee gândindu-ne la iubirea cu care domnul Englaro, cu mulți ani în urmă, urmărea primii pași ai fiicei care se refugia, fericită, în brațele lui.

Vito Mancuso, Il Foglio, 20 iulie 2008

Sursa: Vito Mancuso

Un gând despre “Laicitatea și sfârșitul vieții

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.