Parabole și ispite


Comunitatea aleșilor?

În timpul anilor petrecuți în drum spre țara promisă Evreii au fost tentați de mai multe ori să se întoarcă în Egipt (Exod 16, 2-3; Numeri 14, 4). Siguranța fără libertate, pe care le-o oferea faraonul, era dorită mai mult decât libertatea fără siguranțe oferită de Moise în pustiu.

Isus este prezentat de Matei ca fiind noul Moise chemat să-și conducă poporul spre un nou exod. Acesta nu mai constă în abandonarea unui pământ al sclaviei, ci în eliberarea dintr-o instituție religioasă surdă față de Cuvântul lui Dumnezeu și complet refractară față de Duh.

Cu ajutorul armelor care îi erau oferite de satana (Mt 4) drumul lui Isus ar fi fost mai ușor, dar calea aleasă de Cristos nu este cea a dominării, ci a slujirii, calea cea strâmtă care însă conduce spre viață (Matei 7, 13-14).

În acest itinerar spre eliberarea deplină, chiar și discipolii lui Isus, asemenea poporului lui Israel, sunt expuși tentației de a privi înapoi, spre trecut.

Pericolul pe care îl riscă discipolii, îmbibați încă cu „doctrina fariseilor și a saduceilor” (Matei 12, 12), este de a face să reapară în interiorul lor dinamicele tipice instituției religioase față de care Isus a luat distanță.

Împotriva acestui pericol, Isus le expune discipolilor trei parabole, care corespund celor trei ispite posibile.

În parabola neghinei, cuprinsă numai în Matei, va vorbi despre tentația de a fi o comunitate doar a aleșilor (Matei 13, 24-30), iar prin parabola grăuntelui de muștar Isus îi va pune în gardă pe discipoli cu privire la ispita măreției: chiar și în momentul dezvoltării sale maxime, împărăția sa nu va fi frapantă (Matei 13, 31-32).

Dificultățile drumului pot face să apară în discipoli descurajarea în a nu vedea rodul imediat al propriei activități. Împotriva acestei tentații, prin parabola plămadei, Isus ne asigură că forța mesajului său este atât de mare, încât va fi capabil să dospească lumea întreagă (Matei 13, 33).

Cele trei exemple alese de Isus au în comun procesul de creștere răbdător al naturii, o dezvoltare pe care nu este posibil să o grăbim, întrucât orice intervenție nepricepută ar fi nefastă.

Dintre aceste trei parabole, unica despre care discipolii cer explicații este cea a neghinei, și nu pentru că nu au înțeles-o, ci fiindcă nu sunt de acord cu cele spuse de Isus.

În parabolă se povestește despre un om care seamănă sămânță bună. Dar noaptea dușmanul său împrăștie în mijlocul grâului neghina, graminee pe care nu este ușor să o deosebim de grâu, ale cărei boabe negricioase sunt toxice și au un efect narcotizant.

Asemănarea aparentă a neghinei cu grâul înșală: pare să fie o sămânță potrivită pentru hrană, dar în realitate este otrăvitoare. Numai în momentul înfloririi este evidentă diferența dintre ceea ce a fost semănat de stăpânul casei și sămânța împrăștiată de dușmanul său.

Primul efect al însămânțării neghinei este de a face să apară îndoiala între slujitori cu privire la bunătatea activității stăpânului: „Stăpâne, oare n-ai semănat sămânță bună în ogorul tău? De ce are, deci, neghină?” (Matei 13, 27).

Stăpânul ogorului, care a semănat numai grâu bun, identifică în acțiunea dușmanului cauza plantei nocive, iar slujitorilor, care se declară prompți să smulgă neghina, le răspunde printr-o clară interdicție: „Nu, ca nu cumva, smulgând neghina, să scoateți din rădăcină și grâul” (Matei 13, 29). Rădăcinile neghinei se împletesc, de fapt, cu cele ale grâului, iar eradicarea lor ar comporta o pagubă iremediabilă grâului.

Pericolul celor buni

Isus nu este ca Moise, care a invitat la folosirea violenței pentru extirparea neghinei din poporul său, cu rezultatul unui masacru fratricid (Exod 32, 27). În atitudinea slujitorilor Isus observă cât poate fi de periculoasă și ucigătoare inițiativa celor „buni” animați de „zelul pentru Dumnezeu” (Faptele Ap. 22, 3). Acțiunea lor poate fi mai periculoasă decât neghina însăși, iar istoria ne învață că prea adesea slujitorii zeloși nu doar au dezrădăcinat grâul împreună cu neghina, ci, orbiți de fanatismul lor evlavios, au eliminat grâul lăsând câmpul să fie invadat de neghină.

Acești slujitori inimoși sunt imaginea acelora care se consideră păzitorii credinței și apărătorii lui Dumnezeu.

În numele lui Dumnezeu îi ucid pe profeții pe care el îi trimite, iar în numele profetului ucis succesorii lor îi asasinează pe profeții vii (Matei 23, 29-39).

Asemenea slujitorilor parabolei, ei nu cred în bunătatea activității Domnului lor și vor să intervină pentru a remedia situația. Sunt slujitori, dar râvnesc să se comporte asemenea stăpânilor.

Domnul, din contra, se arată răbdător și bogat în iubire față de toți, „pentru că nu vrea ca cineva să se piardă” (2 Petru 3, 9).

Momentul adevărului va fi cel al secerișului și nu cel al creșterii. Numai atunci iarba inutilă și nocivă va fi extirpată.

Ordinul de a o elimina nu va fi dat de slujitori, ci numai de stăpân, unicul care cunoaște gradul de maturare al grâului.

Stăpânul parabolei este imaginea acelui Dumnezeu care „nu se uită la aparență, ci se uită la inima” oamenilor (1 Samuel 16, 7) și face ca prostituatele și vameșii, considerați neghină de cărturari și farisei, să se dovedească a fi în schimb grâu bun pentru împărăție („Vameșii și prostituatele vă iau locul în împărăția lui Dumnezeu”, Matei 21, 31), în timp ce aceia care se considerau aleși să rămână excluși (Matei 23, 13).

În explicarea parabolei făcută de Isus însuși, el afirmă că sămânța bună sunt aceia care încarnează mesajul veștii bune (fiii împărăției”), în timp ce neghina sunt „fiii Celui Rău”, aceia care se aseamănă prin comportament cu diavolul, dușmanul prin excelență, care în evanghelie este încarnarea oricărei forme a puterii.

Diavolul, în episodul ispitirilor din pustiu, îi propusese în mod repetat lui Isus să fie un Mesie puternic și dominator (Matei 4, 5-11). Fiii celui rău sunt aceia care cedează unor asemenea ispite, căci în loc să slujească, ei râvnesc să domine, în loc să împartă cu ceilalți, ei râvnesc să acumuleze.

Recurgând la imagini tipice limbajului figurat al profeților, Isus corectează așteptarea din partea poporului a unei judecăți imediate din partea Mesiei și declară că „secerișul reprezintă sfârșitul acestei epoci, iar secerătorii sunt îngerii. Deci, așa cum se extirpă neghina și se arde în foc, tot așa se va întâmpla la sfârșitul acestei epoci” (Matei 13, 39-40).

Contrar celor vestite de Ioan Botezătorul („Securea este deja la rădăcina pomilor”, (Matei 3, 10), Cristos nu a venit să judece și să condamne, ci să le ofere tuturor iubirea sa și viața sa.

În Isus se manifestă pe deplin iubirea Tatălui, care le este comunicată atât celor răi, cât și celor buni, atât celor drepți, cât și celor nedrepți (Matei 5, 45), întocmai asemenea soarelui și ploii care nu deosebesc între grâu și neghină, ci tuturor le oferă darul lor vital.

Tocmai indivizii sunt aceia care se judecă singuri, alegând să fie grâu bun sau neghină: pâine pentru viață sau toxică, pentru moarte. Cel care produce viață intră în plinătatea vieții, cel care intoxică și otrăvește, moare odată cu moartea.

Isus îi pune în gardă pe discipoli cu privire la ispita, mereu prezentă în interiorul comunității, de a forma un grup numai al aleșilor, unde aceia care se consideră mari se separă de cei mici, devenind pentru aceștia motiv de scandal și începutul piedicilor (Matei 18, 1-10).

Astfel de discipoli nu sunt altceva decât „săvârșitori ai nelegiuirii” (Matei 13, 41), expresie cu care evanghelistul i-a indicat pe aceia care, deși vestind mesajul lui Isus, nu se lasă transformați de acesta. Sunt aceia care ascultă Cuvântul, îl vestesc, dar nu îl practică. Acești discipoli, pe care Isus îi compară cu nebunii care își construiesc casa pe nisip (Matei 7, 23-27), reprezintă o amenințare pentru comunitate, pe care riscă să o implice în degradarea lor, pentru că „toate scandalurile și toți săvârșitorii nelegiuirii” vor ajunge „în cuptorul cu foc, unde va fi plânset și scrâșnirea dinților” (Matei 13, 41-42).

Imaginea cuptorului cu foc este luată din Cartea lui Daniel, unde se citește că regele Nabucodonosor a pus să-i fie construită o statuie de aur pentru a-i pune pe supușii săi să o adore: „Cel care nu se va prosterna în fața statuii, în aceeași clipă va fi aruncat în mijlocul cuptorului cu foc aprins” (Daniel 3, 6). În timp ce în Daniel sunt aruncați în cuptorul cu foc aprins aceia care refuză să adore idolul, cu Isus sfârșesc în cuptor aceia care se prosternă în fața idolului „care are puterea de a face să piară în focul Gheenei viața și trupul” (Matei 10, 28).

Plânsetul și scrâșnirea dinților este imaginea disperării (echivalează cu a-și smulge părul), specifică celui care își dă seama că a greșit totul și își arată frustrarea și mânia de a-și fi risipit viața.

Cea a lui Cristos nu este o judecată, ci o constatare.

Isus a vorbit de mai multe ori de o iubire necondiționată din partea Tatălui. Dar oferta iubirii devine operativă și eficientă în individ numai dacă este primită și transformată într-o iubire la fel de necondiționată față de ceilalți (Matei 6, 14-15).

Cel care refuză să iubească se închide față de viață și putrezește, iar survenirea morții fizice găsește un trup fără viață care este înghițit de moartea pentru totdeauna, cea de-a doua moarte descrisă în Apocalips pentru idolatri (Apocalips 21, 8).

Acestei ruinări îi este contrapus destinul celor drepți, care „vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (Matei 13, 43). La fel și această imagine a splendorii, semn al vieții divine, face referire la profetul Daniel și la descrierea lui a învierii (Daniel 12, 2-3): redeșteptarea celor drepți se revarsă într-o viață fără de sfârșit (veșnică).

Isus încheie explicația parabolei cu același avertisment dat la sfârșitul parabolei semănătorului: „Cine are urechi, să asculte!” (Matei 13, 9.43), făcând astfel o legătură între cele două învățături.

Numai ascultarea și primirea Cuvântului este ceea ce ne permite să fim grâul bun, capabil să fructifice de o sută de ori mai mult, transformându-l pe fiecare credincios într-o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru umanitate (Geneza 26, 12).

Pr. Alberto Maggi, Gesù ebreo (per parte di madre) – Il Cristo di Matteo, Cittadella Editrice, Assisi, 2007, pag. 117-122

Un gând despre “Parabole și ispite

  1. Pingback: „Parabole și ispite” – BLOGUL UNEI BUNICI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.