Postul Mare nu este timpul mortificărilor, ci al vivificărilor

„Niciodată Isus în învățătura sa nu a invitat pe cineva să facă penitență, mortificări, cuvinte total absente în învățătura sa, și, cu atât mai puțin, să facă sacrificii…”. Pe ilLibraio.it intervenția fratelui Alberto Maggi, biblist, care vorbește despre semnificația Postului Mare

Cu Miercurea Cenușii a început Postul Mare. Pentru a înțelege semnificația acestei perioade este necesar să examinăm diferita liturgie pre-conciliară și post-conciliară.

Înainte de reforma liturgică impunerea cenușii era însoțită de lugubrele cuvinte: „Amintește-ți că ești țărână și în țărână te vei întoarce”, conform blestemului Domnului cuprins în Cartea Genezei adresat omului păcătos (Geneză 3,19). Iar cu acest avertisment funebru, în care este total absentă noutatea vestirii evanghelice, începea o perioadă caracterizată prin penitențe și ajunări, prin renunțări și jertfiri și prin mortificări de tot felul, orientată mai mult spre Vinerea Sfântă decât spre Paștele Învierii.

Astăzi impunerea cenușii este însoțită de invitația lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” (Marcu 1,15). Primele cuvinte pronunțate de Cristos, conform evangheliei lui Marcu, sunt o invitație la schimbare, printr-un proces continuu de reînnoire, care trebuie să fie motorul vieții credinciosului. Isus nu vine să mențină situația așa cum este, ci să o transforme. Iar a crede în evanghelie înseamnă a ne orienta propria existență spre binele celuilalt.

Omul nu este țărână și nu se va întoarce în țărână, ci este fiu al lui Dumnezeu, și de aceea are o viață care este de o asemenea calitate încât este numită veșnică, nu atât pentru durata ei, nedefinită, ci pentru calitatea ei, indestructibilă, capabilă să depășească moartea, așa cum ne-a asigurat Isus: „Dacă cineva împlinește cuvântul meu, nu va vedea moartea niciodată”; „Cine trăiește și crede în mine, nu va muri niciodată” (Ioan 8,51; 11,25).

În aceste două impostări teologice diferite constă semnificația Postului Mare. Niciodată Isus nu a invitat pe cineva să facă penitență, să se mortifice, cuvinte total absente în învățătura sa, și cu atât mai puțin să facă sacrificii. Dimpotrivă, a spus exact contrariul: „Îndurare vreau și nu jertfă” (Matei 9,13; 12,7). Ceea ce Dumnezeu cere nu este un cult față de el (sacrificiu), ci iubirea față de ceilalți (milostivire). Sacrificiile și penitențele îl centrează pe om asupra lui însuși, asupra propriei perfecțiuni spirituale, și nimic nu poate fi mai periculos și mai letal decât această înșelătoare atitudine, care îl amăgește pe om că se apropie de Dumnezeu, pe când, în realitate, slujește numai la îndepărtarea sa de ceilalți oameni. Paul din Tars, care era, ca fariseu fanatic, un convins susținător și împlinitor al tuturor acestor pioase practici ale Legii, odată ce l-a cunoscut pe Isus va ajunge să scrie în Scrisoarea către Coloseni că astfel de atitudini „nu au în realitate nicio valoare, decât aceea de a satisface carnea” (Col 2,23), și de aceea nu ezită să le definească ca fiind „gunoaie” (Fil 3,8). Așadar, milostivirea îl orientează pe om spre binele fratelui său. Jertfirile și penitențele îl centrează pe om asupra propriei sale persoane, asupra propriei sale desăvârșiri spirituale.

Paul a înțeles foarte bine că aceste practici îl conduc pe om spre o perfecțiune imposibilă, cu atât mai îndepărtată și mai de neatins cu cât e mai mare propria ambiție de a o atinge. De aceea, Isus invită, din contra, la dăruirea de sine față de ceilalți, care este cu atât mai imediată și mai concretă cu cât este mai mare propria capacitate de a-i iubi pe ceilalți.

Așadar, Postul Mare nu este un timp al mortificărilor, ci al vivificărilor. De aceea, acțiunea lui Isus nu este aceea de a doborî pomul care nu aduce roade, ci aceea de a-i pune gunoi pentru a-i da vigoare nouă (Luca 13,8), pentru că el nu a venit să rupă trestia îndoită sau să stingă fitilul care fumegă (Matei 12,20), ci să descătușeze din interiorul omului energiile iubirii care sunt amorțite și să-l facă să descopere forme inedite, originale și creative de iertare, de generozitate și de slujire, care înalță calitatea propriei iubiri pentru a o pune în sintonie cu iubirea celui Viu și astfel să experimentăm Paștele nu numai ca plinătate a vieții celui Înviat, ci și a vieții noastre. Astfel, asemenea țăranilor care spre sfârșitul iernii împrăștiau pe câmpuri cenușa adunată în perioada rece, pentru a da vigoare nouă pământului, Cuvântul Domnului este capabil să să le insufle oamenilor noi energii.

Pr. Alberto Maggi, biblist, 18.02.2016

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorii Mariei, a studiat în Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății și niciodată a puterii. A publicat, printre altele: Roba da preti; Nostra Signora degli eretici; Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede); Parabole come pietre; La follia di Dio; Versetti pericolosi; Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita, etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.