Noul Isus al Papei și războiul împotriva exegezei istorice

Acele relatări diferite despre copilăria lui Isus Cristosul

Pruncul Isus al Papei

Cu volumul intitulat „L’infanzia di Gesù” (Copilăria lui Isus), care ajunge astăzi în librăriile din principalele țări ale lumii, se încheie lucrarea complexivă de aproape o mie de pagini, în trei volume, dedicată de Joseph Ratzinger lui Isus din Nazaret. Prin aceasta Papa intenționează să-i determine pe catolici să revină la identificarea relatării evanghelice cu istoria reală, așa cum se întâmpla până acum câteva decenii în urmă, înainte de dezvoltarea modernei exegeze istorico-critice. Își atinge autorul obiectivul său? În opinia mea, nu. Pentru că este vorba de o misiune imposibilă.

Tuturor ne place Crăciunul cu atmosfera sa de bucurie și pace, iar această nouă carte a Papei este de mare ajutor în trăirea spiritualității sărbătorii Nașterii Domnului. Subiectul îl reprezintă primele două capitole ale Evangheliei lui Matei și ale Evangheliei lui Luca, așa-numitele „evanghelii ale copilăriei”. Timp de secole acestea au fost citite ca adevărate expuneri istorice, dar astăzi exegeza biblică istorico-critică este aproape unanimă în a declara contrariul. Obiectivul Papei este ca evangheliile copilăriei să poată fi din nou citite ca fondate istoric. Prin urmare, adversarul său nu poate fi decât exegeza care, privilegiind filologia și istoriografia, evidențiază problematica istoricitate a multor narațiuni evanghelice. Cu aceasta exegeții nu intenționează să spună că Evangheliile sunt false, ci numai că, pe baza acestora, nu este posibilă reconstruirea cu certitudine a istoriei lui Isus, și cu atât mai puțin a nașterii sale, și că este necesar să le citim știind că finalitatea este teologico-spirituală și nu istoriografică. În Evanghelii există date istorice fiabile, alături de elaborări simbolice istoric nesigure, iar sarcina exegezei istorico-critice constă în distingerea celor două dimensiuni. Consecința inevitabilă este, însă, că Isus al Evangheliilor nu coincide cu Isus al istoriei, adică exact opusul intenției programatice a lui Ratzinger declarată în primul volum: „A-l prezenta pe Isus al Evangheliei ca pe Isus cel real, ca pe Isus cel istoric în sensul adevărat”. Și tocmai de aceea chiar și în noua carte, cum a făcut și în cărțile anterioare, Papa îndreaptă atacuri recurente împotriva exegezei istorico-critice (cf. de exemplu, paginile 25, 60, 62, 78, 123). Dar, asemenea tuturor celor care înainte de el au încercat să armonizeze relatările evanghelice, la fel și Ratzinger survolează contradicțiile dintre expunerile lui Matei și Luca. Tocmai acestea fac imposibilă o istorie a copilăriei lui Isus demnă de acest nume, cum consideră cercetători de talia lui Brown, Sanders, Meier, Dunn, Barbaglio, Fabris, Maggioni, Jossa, Ortensio de Spinetoli, Pesce și mulți alții. Desigur, între Matei și Luca există elemente comune: identitatea părinților, anunțul angelic, conceperea Mariei fără relații sexuale cu soțul, nașterea în Betleem sub domnia lui Irod, transferul la Nazaret. Dar există și discordanțe care nu pot fi armonizate: înainte de nașterea lui Isus, Maria și Iosif rezidau ori la Nazaret (Luca) ori la Betleem (Matei); călătoria lor din Nazaret spre Betleem ori a existat (Luca) ori nu a existat (Matei); Isus s-a născut ori în casa părinților (Matei) ori într-o iesle (Luca); uciderea pruncilor din Betleem ori s-a întâmplat (Matei) ori nu s-a întâmplat (Luca); părinții au fugit în Egipt pentru a salva copilul de soldații lui Irod (Matei) ori au mers la templul din Ierusalim pentru circumcizie fără ca soldații lui Irod să fie interesați de copil (Luca); din Betleem familia ori s-a întors imediat acasă în Nazaretul Galileii (Luca) ori a plecat la Nazaret numai după ce a fost în Egipt, și pentru prima dată (Matei).

Opusă este și atmosfera generală care învăluie nașterea lui Isus, regală și tragică în Matei, simplă și bucolică în Luca: cui să dăm crezare? În mințile credincioșilor cele două relatări se amestecă fără a distinge elementele uneia și celeilalte, iar Papa promovează acest amestec tradițional necritic, dar exigența istoriografică nu permite acest lucru; datele sunt ori așa cum le prezintă Matei ori așa cum le prezintă Luca, sau nici într-un fel, nici în altul; în orice caz, nu sunt armonizabile. Așadar, dacă ar fi adevărat, după cum scrie Ratzinger, că Matei și Luca „au vrut să scrie istorie, istorie reală, care a avut loc” (p. 26), ne-am afla, într-adevăr, într-o mare încurcătură, pentru că unul dintre cei doi evangheliști ar fi cu siguranță în eroare. Există, de asemenea, și problema modului în care vestea conceperii virginale a ajuns la evangheliști. Papa este înclinat spre „tradiția familială” (p. 65), în sensul că ar fi fost Maria cea care le-a comunicat discipolilor evenimentul extraordinar de a-și fi conceput fiul fără contact sexual. Dar dacă ar fi într-adevăr așa, nu s-ar explica atenția scăzută din partea Noului Testament față de Maria, inclusiv din partea cărții Faptele Apostolilor scrisă chiar de Luca, care o menționează doar o singură dată și aproape în trecere, în timp ce oferă mult mai mult spațiu nu numai lui Petru și Paul, ci chiar și unor personaje secundare precum Lidia, vânzătoarea de purpură. Este oare credibil ca Luca, știind direct de la Maria de concepția extraordinară a lui Isus, să o ignore complet în Faptele Apostolilor, fără să scrie nimic despre locul unde trăia, ce făcea, cum s-a încheiat existența ei pământească, și fără să-i fi dat măcar o dată cuvântul?

Toate acestea ne fac să ne îndoim foarte mult de ceea ce susține Papa.

Realitatea este că evangheliile copilăriei prezintă un profil istoric global destul de improbabil. Datul istoric cert (nașterea lui Isus) este înconjurat de o serie de amănunte incerte, dacă nu improbabile, începând cu locul nașterii, care pentru Papa este, evident, tradiționalul Betleem, în timp ce „majoritatea cercetătorilor se îndoiește de faptul că Isus s-a născut în Bethlehem” (The Cambridge Companion to Jesus, p. 22), iar un exeget catolic precum Raymond Brown a ajuns să vorbească de „dovezi pozitive în favoarea Nazaretului”.

Așadar, Evangheliile nu sunt de încredere? Nu, ele sunt de încredere, dar numai cu condiția de a distinge între diferite niveluri de istoricitate, și anume date istoric sigure, date probabile și date improbabile. În special evangheliile copilăriei sunt o interpretare a semnificației existențiale a lui Isus, iar pentru a o manifesta, narațiunea nașterii sale a fost îmbogățită cu o serie de elemente simbolice, după cum era normal în antichitate pentru marile personaje. Toate acestea de-a lungul secolelor au servit pentru a atrage atenția asupra lui Isus, pentru că în trecut omenirea identifica prezența divinului cu miracolele și extraordinarul. Dar astăzi se întâmplă contrariul. Astăzi miracolele și extraordinarul sunt mai mult în defavoarea decât în favoarea comunicării spirituale autentice. Am ajuns la o viziune a lumii mai potolită, mai desfermecată, preferând frizelor barocului simplitatea austeră a romanticului.

Această maturitate mai mare se reflectă în activitatea exegezei biblice prin metoda istorico-critică, o muncă serioasă și înalt calificată cum nu s-a întâmplat niciodată înainte în istorie, o lucrare de respirație internațională și interconfesională ale cărei rezultate se prezintă conștiinței fără forțări dogmatice. Lui Ratzinger, însă, nu-i place metoda istorico-critică, o consideră dăunătoare pentru credință și probabil din acest motiv nici măcar nu-l menționează în cartea sa pe autorul celui mai important studiu asupra evangheliilor copilăriei.

Deja citatul Raymond Brown, preot catolic, de mult timp membru al Comisiei Biblice Pontificale, concluzionează lucrarea sa monumentală asupra evangheliilor copilăriei astfel: „Orice încercare de a armoniza narațiunile pentru a face din ele o istorie coerentă este sortită eșecului” (La nascita del Messia, Assisi, 1981, p. 677). Ratzinger nici măcar nu-l menționează pe Brown, dar tocmai din acest motiv lucrarea sa, în ciuda unor pagini frumoase de tip spiritual, merge în întâmpinarea destinului prefigurat de marele biblist american.

Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în La Repubblica pe 21 noiembrie 2012

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.