Ura, o patologie stupidă

Un primar cu o politică deschisă și solidară este înjunghiat mortal în orașul Solidarității. Un terorist criminal ajunge în Italia și mulți scrâșnesc din dinți gata să-l încolțească și să-l sfâșie, dacă ar putea. În curbele stadioanelor sunt irosite imnuri rasiste și antisemite. Câțiva băieți prind un câine și fac să-i explodeze o petardă în gură. Acestea sunt doar câteva exemple recente ale unei pasiuni distructive și criminale care străbate istoria noastră: Cain îl ucide pe Abel, Romulus îl ucide pe Remus, Eteocles și Polynices se ucid reciproc, Socrate este ucis de democrați, Isus este ucis de teocrați și de imperiali, lui Cicero ucigașii plătiți ai lui Antonius îi taie mâinile și îl decapitează. Iar după aceea? După aceea războaie câte vrem, impulsuri atavice de răzbunare, execuții capitale care adună mulțimi ce urlă cu plăcere sadică, și nici măcar nu deschid capitolul istoriei secolului XX, pentru că știm cu toții deja cât de mult sânge și câtă ură conține.

Ura, chiar așa…

Există apoi și versiunea sa rece, cea care corespunde zilelor infernale unde cei condamnați sunt închiși în gheață, și care se exprimă în acea voce malignă care, în fața unei nave cu ființe umane având o altă culoare a pielii care cer doar să poată debarca, șoptește cu indiferență: să moară toți înecați, sau de foame, de frig; să crape!

Întrebarea în acest punct este simplă: ce rol are ura în structura lumii?

Este ceva congenital, structural prezent, și, prin urmare, natural? Sau este ceva care nu este congenital, ci survenit, și, prin urmare, nenatural? Ce legătură are ura cu logica vieții din lume?

Răspunsul meu merge împotriva curentului, este inactual, este o provocare, fiindcă susține că ura nu este naturală, ci este o patologie, și că, prin urmare, dizolvarea sa, pe care o putem numi și iertare, este o revenire la fiziologie, adică o vindecare.

Față de ce anume ura constituie o patologie? Față de acea condiție structurală pe care Heraclit o numea polemos, iar Empedocle neîkos. Potrivit lui Heraclit „conflictul (polemos) este tatăl tuturor lucrurilor și regele tuturor” (fr. 14, Ed. Diano), afirmație căreia trebuie să-i alăturăm conștientizarea complementară a armoniei, cea potrivit căreia: „Ceea ce contrastează se îndreaptă spre același scop, iar din elemente care nu sunt de acord rezultă cea mai frumoasă armonie” (fr. 24).

Pentru Empedocle lumea fizică și umană este guvernată de două forțe contrastante, denumite de el philòtes și neîkos, și anume concordie și discordie, înțelegere și dispută, prietenie și ură. Rezultatul este că atât elementele naturale, cât și ființele umane „uneori pentru concordie se îndreaptă spre același cosmos, alteori fiecare se duce singur, târât de neîncrederea urii” (Poem fizic, 22).

Heraclit și Empedocle au fost primii din Occident care au adus în conștiință starea antinomică și conflictuală care este structural inerentă ființei. Astăzi știința confirmă această viziune.

În natură există conflictul, pornind deja de la condiția materiei. Astrofizicienii descriu spațiul în termeni de „catastrofe enorme care par a fi administrația obișnuită a întregii regiuni a cosmosului”. Acestea sunt cuvintele lui Guido Tonelli („La Lettura”, 21 octombrie 2018), care scrie cosmos în caractere cursive pentru a se distanța de înțelesul original al cuvântului grecesc (cosmos, cosmetică) și a sublinia în schimb primatul haosului în univers, descriind evenimentele din spațiu cu termeni precum „a mugi, a sfâșia, dans macabru”.

Dacă ne întoarcem apoi atenția asupra istoriei vieții, lucrurile nu se schimbă, ci devin și mai tulburătoare fiindcă intră în scenă sângele, elementul vieții și în același timp al morții. Gândiți-va la expresia „faptă sângeroasă”: aceasta ne duce imediat cu gândul la o crimă, dar indică în același timp natura fiecăruia dintre noi care suntem „făcuți din sânge”.

Dar atenție: în stele, în quasari, în pulsari, în găurile negre, la fel ca în ființele vii care luptă pentru viață și care se hrănesc cu viața altora, nu există ură. Leul nu urăște gazela, așa cum gazela nu urăște iarba; la fel nu sunt capabile de ură nici bacteriile, nici virușii, nici celulele canceroase și orice alt organism natural. Nu există ură nici măcar în acele comportamente animale pe care un profesor de zoologie de la Universitatea din Padova, Giuseppe Fusco, le descrie în termeni de sclavagism cu privire la anumite furnici, de fratricid pentru multe răpitoare, de matricid pentru unii păianjeni, de uxoricid pentru călugărițe, chiar și de violență sexuală pentru anumite insecte. Cercetătorul explică: „Aceste comportamente nu pot fi în nici un caz rubricate sub eticheta «comportamentelor deviante», deoarece pentru speciile de animale care le practică ele fac parte din ciclul lor de viață normal” (Competizione e cooperazione, în L’altruismo, Forum, Udine 2018, p. 37).

În lumea naturală nu există ură, deoarece în ea nu există condiția necesară pentru ură, adică evoluția minții, ura fiind chiar o patologie a minții, mai precis o patologie a acelui conflict care este structuralmente propriu ființei. Un lucru este, de fapt, aversiunea, și un altul ura.

Prima lucrare a literaturii occidentale, Iliada, ne învață că putem chiar cânta epopeea victorioasă a unui război fără să-l urăm pe dușman; același lucru se întâmplă în idealul cavalerismului medieval. Adversarul este, desigur, un obiect al aversiunii, dar nu neapărat al urii; inamicul este, desigur, obiectul dușmăniei, dar nu neapărat al urii.

Care este diferența? Diferența constă în faptul că pe dușmani și pe adversari vrem să-i batem, să-i învingem, să-i înfrângem, chiar foarte grav, dar nu să-i nimicim sau să-i anihilăm. Dimpotrivă, dacă reflectăm cu ponderație, înțelegem că fără adversar, adică fără adversus-ul care reprezintă polul opus în comparație cu versus-ul nostru, identitatea noastră însăși ar fi complet diferită sau chiar nu ar fi: precum stânga fără dreapta, ateii fără credincioși, Inter fără Juventus.

Ura în schimb vrea să anihileze. Iar în furia sa orbitoare care o face să devină ignorantă, nu înțelege că anihilarea inamicului ar comporta slăbirea chiar și a propriului sine, a propriei identități, care fără dușman nu ar mai avea polul în baza căruia să se consolideze și să se determine.

Cine este capabil de ură? Poate urî numai spiritul, adică libertatea.

Termenul „spirit” în limba latină (spiritus), în limba greacă (pneuma) și în ebraică (ruah) înseamnă în primul rând „vânt”, „aer care se mișcă”, și a fost ales de civilizațiile de la baza tradiției noastre pentru a indica exact capacitatea noastră de libertate. Libertatea noastră nu provine din trupul nostru, nici de la psihicul nostru. Și totuși, dacă o admitem (înțelegând prin libertate posibilitatea de conștientizare, creativitate și responsabilitate), trebuie să identificăm condiția posibilității care ne permite să fim liberi, și care, dacă nu este trupul nostru și dacă nu este psihicul nostru, necesită un alt nume. Tradiția ne oferă termenul spirit, duh.

Ei bine, ura este o boala a spiritului: nu din întâmplare tradiția creștină, dar și cea ebraică și islamică, consideră că Satana (pe care Coranul îl numește Iblis) este un înger decăzut, iar îngerul este mai precis spirit pur. Atunci când libertatea se îmbolnăvește, ea nu mai pune conștientizarea și creativitatea în serviciul responsabilității, ci a opusului acesteia, adică a negării, a aversiunii, a distrugerii. Avem astfel malignitatea, adică voința lucidă a răului. Această voință malignă poate fi adresată unei persoane, unui grup, unui popor, unei instituții, sau poate fi adresată în general lumii și condusă pentru simpla plăcere a răului, pentru gustul sadic și pervers de a provoca suferință, distrugere, moarte. Personificarea acestei forțe este așa-numitul Diavol, a cărui esență este exact diviziunea, sfâșierea, spintecarea ființei: opusul armoniei.

În mod normal nu ne gândim că ura este o patologie, ba chiar o contrapunem iubirii ca forță de putere egală și contrapusă. Și nu doar atât, ci credem, de asemenea, că ura ne ajută să înțelegem mult mai bine iubirea, că are o luciditate a sa de invidiat, o pătrundere inteligentă și acută. Este adevărat că se spune „ură oarbă”, dar ne referim mai degrabă la furie, în timp ce ura în detașarea sa de gheață este înțeleasă ca rece, lucidă, pătrunzătoare. A spus un supraviețuitor de la Auschwitz, Sami Modiano: „Nu este adevărat că ura e oarbă, are vederea foarte acută, aceea a unui țintaș, iar dacă adoarme somnul ei nu este niciodată veșnic, revine”.

Eu nu subestimez puterea urii, ci contest faptul că este cu adevărat inteligentă. Ba chiar cred că ura știe să se vadă numai pe ea însăși, nu pe celălalt în realitatea sa efectivă; chiar și atunci când îl vede pe celălalt, vede în realitate doar propria prejudecată, care o va împiedica să recunoască binele și frumosul celuilalt, confirmându-i în mod infailibil faptul că celălalt este doar răutate și diformitate. Ura vede, dar nu vede cu acea privirea dreaptă, destinsă, care face ca ochiul să se oprească asupra celuilalt și să-l surprindă așa cum este cu adevărat; nu, ochiul vede cu o privire arcuită, deformată de energia negativă care îl animă, de dorința de distrugere care emană din privirea sa.

Adevărata înțelegere necesită în schimb rectitudine, înainte de toate în sensul de privire dreaptă, de „viziune dreaptă”, după cum spune prima dispoziție din octupla cale propovăduită de Buddha. De aici se generează deschidere mentală și deschidere a inimii, și anume empatie, adică „capacitatea de a experimenta emoțiile celuilalt, de a înțelege ceea ce celălalt gândește sau simte”, condiție care devine posibilă numai atunci când o persoană este în măsură să „împărtășească starea afectivă a unui alt individ” (Franco Fabbro – Eric Pascoli, L’empatia e l’altruismo alla luce delle neuroscienze, în L’altruismo, cit., pp. 119-120), adică evident atunci când nu urăște.

Așadar, ura nu este inteligentă, ci stupid circumscrisă.

Rămâne o ultimă chestiune: ura este puternică? Desigur, ura este puternică, uneori foarte puternică. Dar și cancerul este puternic, celulele canceroase pot fi mult mai vitale decât celulele sănătoase, sunt foarte flămânde, violente, agresive. Dar rezultatul care este? Moartea organismului, iar prin urmare și moartea lor, adică maxima impotență. Acest lucru se explică în baza faptului că ființa este condusă de logica sistemului, adică a relației armonioase, și că ceea ce este în conformitate cu această logică face ca viața să înflorească, pe când ceea ce nu este în conformitate cu această logică o face să se ofilească introducând moartea. Platon scrie că până și „o bandă de delincvenți sau hoți, sau orice altă asociație care se formează în scopul de a comite un delict” nu ar putea combina nimic „dacă în interiorul ei s-ar comporta în afara oricărui principiu al justiției” (Republica, I, 351 D).

Nu este deci vorba de a fi neapărat buni, alegând să combatem ura. Mult mai simplu, este vorba de a fi inteligenți, de a înțelege logica care ne-a condus la existență și ne menține în ea, și de a ne conforma (asemenea unui căpitan al unei bărci cu pânze care înțelege jocul vântului și al curenților și își dispune barca în consecință). De aceea, a combate ura din propriul interior, menținând conflictul, dar nu urând, înseamnă a rămâne sănătoși, a respinge răul afară. Mai înainte de a fi un gest de bunăvoință față de celălalt, a face ca celulele canceroase ale urii să nu prindă rădăcini este un gest mare de îngrijire față de sine.

Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în il Foglio, 16 ianuarie 2019


Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.