Admirabilă erezie

Dragi prieteni,

Acuzația de erezie adusă papei Francisc de către un grup de cărturari care a reluat acum și a agravat denunțul, denumit cu nerușinare „Correctio filialis”, deja depus împotriva lui pe 16 iulie 2017, este un lucru minunat.

Într-adevăr, pentru a sprijini anatema și succesiva demisie sau depoziție a papei, pamfletul reunește într-o singură secțiune unele pasaje din Exortația „Amoris Laetitia” și citarea „faptelor, a cuvintelor și a omisiunilor” papei Francisc, care, citite toate împreună, sunt o extraordinară afirmare a libertății, a adevărului și a milostivirii evanghelice; îndemnuri care ar trebui de-a dreptul să fie afișate în sacristiile din toate bisericile, pentru ca predicatorii celebranți și confesorii să se inspire din acestea pentru a le transmite credincioșilor – prin omilii și cuvinte în sfârșit convingătoare – dorința arzătoare de a urma căile lui Dumnezeu și de a-i savura iubirea.

De altfel, nu am putea să aducem o laudă mai mare unui creștin și să-i definim identitatea într-un mod mai eficient decât să-i imputăm erezia. Este păcatul de care a fost acuzat Isus, încă de când a proclamat în sinagoga din Nazaret milostivirea și nu răzbunarea lui Dumnezeu. De aceea, deja atunci, au vrut să-l arunce de pe buza prăpastiei. Și tot pentru aceasta a fost apoi arestat în Sinedriu, pentru că a revelat paternitatea universală a lui Dumnezeu: religia sa a fost pusă în primejdie, Anna și Caiafa aveau toate motivele să-i impună tăcerea. Iar după înviere, când încă nu exista nici Biserica, nici religia creștină, cu siguranță Petru și Ioan erau eretici pentru religia templului, care exact acolo îl vesteau pe Isus și învierea morților, meritându-și închisoarea. Și eretic este Duhul Sfânt, pe care, de asemenea, îl invocăm ca îndrumător și maestru, dar nu se știe de unde vine și încotro merge, iar rațiunea acestui a merge și a veni este de a ne conduce la adevărul întreg, pe care încă nu-l cunoaștem chiar în întregime, astfel încât tocmai el este aducătorul în lume a ereziei divine. Și există ceva ce nu înțelegem astăzi, care va fi înțeles mâine, lucru pe care până și Petru l-a primit ca sarcină.

În schimb liliputanii care vor să-l corecteze pe papa, și încearcă să-i ridice împotrivă Biserica (pentru că acea scrisoare din 30 aprilie nu este altceva decât un apel la sedițiune), sunt convinși că știu totul, cred că au totul în mâinile lor, cred că îl au pe însuși Dumnezeu în puterea lor, care până acolo trebuie să meargă și nu mai departe, care trebuie să se încadreze în limitele pe care ei înșiși i le-au stabilit și care corespund cu „depozitul” [credinței] lor, ale cărui chei, ca fundamentaliști și integriști, le dețin (naftalina e deja înăuntru); iar dintre toate bogățiile cerului și ale pământului și dintre toate teologiile Bisericilor și ale sfinților cunosc doar Conciliul din Trento, care în actele justificative pentru acuzația de erezie este citat la fiecare pas, de 13 ori (și Conciliul Vatican I, de 10 ori).  Citind setul de texte canonice pe care le-au anexat pentru a defini adevărata credință, care ar fi negată în Biserica de astăzi, ne-a revenit în memorie o glumă pe care și-o povesteau Părinții la Conciliul Vatican al II-lea, atunci când se duceau în intervale la cele două baruri instalate în spatele tribunelor, numite în mod glumeț unul „Barul Iona”, iar celălalt „Barul Abba”. Se spunea că într-o dimineață cardinalul Ottaviani, marele polițist al ortodoxiei, prefectul Sfântului Oficiu [unul dintre cele mai vechi organisme ale Sfântului Scaun, numit inițial Sfânta Inchiziție, apoi Sfântul Oficiu, iar astăzi Congregația pentru Doctrina Credinței], și ca atare predecesorul cardinalilor Ratzinger și Müller, trezindu-se târziu a sărit într-un taxi cerând să fie adus imediat la Conciliu. Pe drum a adormit, iar când s-a trezit a observat că taxiul rula în afara Romei, în câmp deschis; foarte alarmat, i-a spus șoferului: „Dar unde mergem? V-am spus să mă duceți la Conciliu”. Iar șoferul i-a răspuns: „Desigur, Eminență, vă duc la Conciliul din Trento”.

Conciliul din Trento a marcat un întreg sezon al vieții Bisericii: contra-reforma, diviziunea creștinilor, combaterea modernității. Trebuie să citim „Il paradigma tridentino” a istoricului Paolo Prodi pentru a afla cât de mult faptul de a fi restrâns sacrul în bastioanele Tridentinului a costat Biserica și însăși umanitatea, întristată în plăcuta sa beneficiere de Dumnezeu; în orice caz, așa cum a scris în autobiografia sa acel mare istoric al Tridentinului, care a fost Hubert Jedin, „epoca tridentină a istoriei Bisericii a apus” și chiar Conciliul Vatican al II-lea a făcut din aceasta o „moștenire comună” și a elaborat „despărțirea definitivă de Trento”, perceput „ca fiind cel mai mare obstacol în calea reunificării creștinilor”.

Nu întâmplător papa este acuzat de restauratorii de astăzi de a fi îngăduitor față de ideile lui Luther, de a fi mers să-l celebreze la Lund, de a fi încurajat oferirea împărtășaniei în Bazilica „Sfântul Petru” unui grup de luterani și de a fi chiar prezidat în sala Nervi o reuniune a catolicilor și protestanților acordându-le amabilitatea de a așeza acolo o statuie a reformatorului german.

Dar acest lucru dezvăluie și care este adevărata miză, care nu este cazul specific al disciplinei căsătoriei indisolubile și al împărtășaniei oferite divorțaților recăsătoriți, materia celor șapte erezii contestate pontifului, ci este chestiunea demnității umane, declarația „Dignitatis humanae” a ultimului Conciliu, și anume problema supremă a libertății persoanelor, a primatului conștiinței, a ritmurilor și a modurilor proprii fiecăruia de a se supune apelurilor morale și călăuzirii lui Dumnezeu, a unei Biserici care nu este stăpâna comportamentelor deputată să prescrie fiecăruia în parte și oricărei puteri ceea ce trebuie să facă, ci este spitalul care pansează rănile și păstorul care călăuzește dansând popoarele la pășunile luxuriante ale vieții, nu centrală mondenă a eticii, ci vehicul universal al mântuirii.

Și este cu adevărat consolator, după secole de cultură terminate în ateism global, să vedem că acuzațiile aduse Bisericii papei Francisc sunt acum acelea de a nu-l condamna în mod veșnic pe nimeni, de a considera că toți au acces la harul sfințitor, de a nu-l izola pe nimeni în păcatul de moarte pentru starea în care se află și nu pentru ceea ce face, de a recunoaște gradualitatea cu care fiecare progresează în răspunsul dat iubirii lui Dumnezeu și îndemnului moral, de a lua în considerare judecata conștiinței cu privire la bunătatea actelor sexuale, de a nu folosi trupul Domnului la împărtășanie ca sceptru al diviziunii în locul unității, de a nu voi să transforme confesionalele în săli de tortură, de a proclama, împreună cu musulmanii (este a opta, supremă erezie a papei!) că Dumnezeu însuși iubește și a gândit în înțelepciunea sa multiplele moduri și diferitele forme în care oamenii i se adresează, în timp ce este întotdeauna Dumnezeu cel care ia inițiativa de a veni în întâmpinarea noastră și de a ne justifica.

Și exact acesta este lucrul de care umanitatea are nevoie: să se simtă iubită, nu selecționată între îndreptățiți și „condamnați la focul etern”, are nevoie de Biserici care să înțeleagă obositoarea călătorie umană între stațiile libertății, care să știe că libertatea de conștiință le-a fost dată ființelor umane de Dumnezeu chiar înainte de libertatea harului (Bernardo de Chiaravalle).

Noi înțelegem că multor oameni ai puterii nu le place libertatea debordantă a credinței în locul unei libertăți raționalizate și supravegheate de lege, și nu le place nici site-urilor web ale campaniei anti-Bergoglio, foștilor vaticaniști încorporați și înțărcați într-un Vatican care nu mai există și, după ce l-au pierdut, convinși să se retragă în Sinedriu. Dar acest imn închinat bucuriei, libertății, milostivirii și iertării care învinge tristețea vremurilor, este atât de prețios încât nicio „correctio” nu-l va putea sufoca.

În site-ul nostru, în secțiunea „Dice Francesco” (Spune Francisc), publicăm ceea ce spune Francesco, e con lui altri vescovi, (Francisc, și împreună cu el ceilalți episcopi), în sinteza pe care o fac acuzatorii săi, care, tocmai în acest fel, fără să știe, îi fac cea mai mare apologie, spre gloria lui.

Din adunarea „Chiesa di tutti Chiesa dei poveri” (Biserica tuturor – Biserica celor săraci) din 6 aprilie, publicăm intervenția lui Luca Attanasio despre „minori migranti” și pe cea a lui Antonio De Lellis despre cappio del debito (lațul datoriei); Din Foglio de Torino publicăm un comentariu despre papa care sărută picioare negre și musulmane.

Cu cele mai cordiale salutări

Newsletter nr. 149 din 11 mai 2019

Sursa: Chiesa di Tutti – Chiesa dei Poveri

2 gânduri despre “Admirabilă erezie

  1. Pingback: Admirabilă erezie — Curajul credinței – BLOGUL UNEI BUNICI

  2. Pingback: „Admirabilă erezie” | Blog de albina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.