Nașterea Treimii: considerații teologico-politice

Sursa imagine: Wikipedia, Andrei Rubliov – Sfânta Treime

VII. Dumnezeul doctrinei

101. Nașterea Treimii: considerații teologico-politice

La începutul acestei cărți am susținut că imaginea care apare în mintea occidentală la gândul lui Dumnezeu este figura pe care am numit-o Deus, a cărui reprezentare arhetipală este Dumnezeul capelei Sixtine și a cărui ipostază teologică provine din concursul a cinci entități: 1) Dumnezeul ebraic numit Yhwh; 2) Tatăl lui Isus, numit «Dumnezeu Tatăl»; 3) Isus Cristosul, considerat deja în Noul Testament «Fiul lui Dumnezeu», iar în secolul al IV-lea proclamat «de o ființă cu Tatăl»; 4) Duhul Sfânt, în secolul al IV-lea proclamat «Domn», adică persoană divină asemenea Tatălui și Fiului; 5) Treimea, rezultatul dublei proclamări menționate mai sus, unică substanță divină și comuniune tripersonală a Tatălui-Fiului-Duhului, misterul cel mai înalt al credinței creștine, care nu mai este monoteistă în sensul clasic, dar desigur nu este nici dispusă să se reașeze în politeism.

Am analizat până acum entitățile teologice 1 și 2, acum mă voi ocupa mai pe scurt de celelalte trei ilustrând procesul care a dus la divinizarea lor.

Cu privire la divinitatea primelor două entități teologice garanta, ca să spunem așa, Biblia în măsura în care este considerată Cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că Yhwh este Dumnezeu nimeni nu avea nevoie să-l declare pentru credința ebraică și pentru creștinii care acceptau moștenirea sa, și nici nu a avut cineva vreodată nevoie să declare divinitatea Tatălui, presupunere implicită pe care se bazează întregul Nou Testament pornind de la experiența personală a lui Isus. În urma contestației marcionite și gnostice care separa în mod radical cele două figuri, a apărut mai degrabă nevoia de a reafirma perfecta identitate dintre Yhwh și Dumnezeu Tatăl, bătălie intelectuală în care Biserica a luptat între secolele II și III și al cărei rezultat constituie și astăzi stâlpul de susținere al Dumnezeului Occidentului, figura numită de mine Deus.

Entitățile teologice 3 și 4, Fiul și Duhul, au devenit în mod oficial divine în secolul al IV-lea, creând astfel entitatea teologică 5, Trinitatea, trăsătură pe cât de specifică pe atât de misterioasă a Dumnezeului creștin. Până la începutul secolului al IV-lea calificativul de Dumnezeu era în general rezervat doar pentru Yhwh și Tatăl; textele care vorbesc despre Isus ca Dumnezeu sunt excepții care trebuie tratate ca atare, în timp ce nu există texte biblice care vorbesc despre Duhul Sfânt ca despre o persoană divină: despre acesta în Biblie se vorbește întotdeauna și exclusiv ca despre o forță sau o energie care se degajează din Dumnezeu Tatăl. În orice caz, la sfârșitul secolului al IV-lea erau considerați Dumnezeu și Fiul și Duhul: astfel a luat naștere în mod oficial Trinitatea.

A fost vorba de un proces care a durat aproximativ șaizeci de ani, din 320 circa, când a apărut erezia lui Arie, până în 381, anul în care s-a celebrat conciliul ecumenic Constantinopolitan I și care poate fi desemnat ca fiind anul de naștere al dogmei Trinității. Este decisiv să observăm că este vorba de aceeași perioadă crucială în care creștinismul a trecut de la religie persecutată la religie de stat și persecutoare. Devenit într-adevăr religio licita în 313 cu Edictul de la Milano (făcând abstracție aici de autenticitatea istorică a acestui edict, al cărui text original este necunoscut), creștinismul în câteva decenii a devenit religia oficială a Imperiului Roman, după cum este stabilit de Edictul de la Tesalonic din 380 semnat de Teodosiu, Grațian și Valentinian și, chiar mai detaliat, de cele patru Decrete teodosiene din 391-392. Edictul de la Tesalonic nu se limitează să declare creștinismul religie oficială a Imperiului, ci precizează și faptul că trebuie să fie vorba de credința creștină «profesată de pontiful Damasus și de Petru, episcopul de Alexandria», și anume de creștinismul ierarhic care a ieșit învingător din conciliul de la Niceea, întrucât edictul imperial stabilește să se creadă «în unica divinitate a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh în egală Maiestate și în sfântă Treime».

Apoi textul continuă cu un adaos de o importanță deosebită pentru istoria gândirii teologice:

Noi îi autorizăm pe cei care urmează această lege să-și ia titlul de creștini catolici. Dar în ceea ce îi privește pe ceilalți, din moment ce în ochii noștri sunt nebuni cu mintea bolnavă, noi declarăm că ei trebuie să fie stigmatizați cu numele dezonorant de eretici și nu ar trebui să pretindă să-și dea reuniunilor lor numele de biserici. Ei vor suferi mai întâi de toate pedeapsa condamnării divine și, în al doilea rând, pedeapsa pe care autoritatea noastră va decide să o aplice conformându-se voinței Cerului[1].

[1] Preiau textul Edictului de la Tesalonic din Archivium. Documenti della Storia della Chiesa dal primo secolo ad oggi, ediție îngrijită de Natale Benazzi, ed. Piemme, Casale Monferrato, 2000, p. 89, cursivul [sublinierea] îmi aparține. Traducerea propusă este ușor modificată de mine în lumina textului original latin disponibil online.

Orice formă de creștinism diferit de cel ecleziastic era astfel interzisă prin decret imperial și sancționată ca o infracțiune care putea costa viața. Lucru care efectiv s-a întâmplat cinci ani mai târziu, în 385 la Trier, când a fost executat Priscillian, episcop de Avila, decapitat din cauza gândirii sale: primul creștin considerat eretic și din acest motiv ucis de puterea Bisericii. Era consacrată astfel în sânge legătura dintre puterea religioasă creștină și puterea politică, restabilind aceeași putere totalitară care mai puțin de patru secole în urmă l-a eliminat pe Isus.

Câțiva ani mai târziu împăratul Teodosiu a implementat Edictul de la Tesalonic prin patru acte legislative numite întocmai Decrete teodosiene: acestea, pe lângă formele neoficiale ale creștinismului, vizau și vechea religie romană declarând-o ilegală și persecutabilă din punct de vedere penal.

Cred că este important să ținem cont de toate acestea pentru a înțelege contextul în care au avut loc discuțiile teologice, deloc străine, atunci mult mai mult decât astăzi, influențelor politicii. Este suficient să considerăm că primul conciliu ecumenic care a proclamat divinitatea Fiului a fost convocat și prezidat de împăratul Constantin și că același lucru s-a întâmplat și cu al doilea conciliu ecumenic care a proclamat divinitatea Duhului Sfânt, convocat și prezidat de împăratul Teodosiu. Dogma Trinității este, prin urmare, o creație a puterii imperiale romane? În realitate ne aflăm în fața unui paradox incredibil pentru că, după cum voi argumenta, statutul trinitar al divinului, adică relaționalitatea, este tocmai dezmembrarea ontologiei care stă la baza puterii. Dar acest lucru împărații nu îl știau, și nici nu-i interesa să-l știe.

Vito Mancuso, Dio e il suo destino, (Milano, Garzanti, 2015), cap. 7, ediția Kindle


Personaje principale

Dumnezeu: forța bună a ființei, atât personală, impersonală cât și suprapersonală, și care de aceea este numită și Divinul. Celelalte nume ale sale sunt:

– dacă este gândit cu privire la relația cu lumea: Tată sau, mai teoretic, Principiu (nu numai în sensul de început, ci mai ales de principiu constitutiv;

– dacă este gândit cu privire la calitatea acțiunii sale: Bine, Dreptate, Pace, Iubire;

– dacă este gândit cu privire la esența sa: Mister, totalmente Altul, Transcendență.

În mintea occidentală Dumnezeu este identificat cu Deus. Dacă nu îl separăm, destinul său va fi similar cu cel al lui Deus.

Deus: arhetipul la care mintea occidentală se referă imediat atunci când gândește Divinul, rezultat din combinația a cinci entități teologice (Yahwh, Pater, Filius, Spiritus, Trinitas), dar ghidat mai ales de către prima dintre aceste entități. Deus este o interpretare parțială a lui Dumnezeu, condusă mai presus de toate în perspectiva unei sistematice voințe de putere numită omnipotență; Începând cu epoca modernă umanitatea a sesizat tot mai mult insuficiența lui Deus de a reprezenta propriile idealuri de bine și de dreptate; astăzi procesul a devenit de neoprit și marchează destinul lui Deus.

Destinul: forța care dezvăluie adevărul lucrurilor, «ivirea adevărului»; această forță este numită și fapt sau necesitate dacă este concepută în mod impersonal, și este numită spirit sau Spiritul lumii dacă este concepută în mod personal, adică astfel încât să ne putem adresa ei în intimitatea noastră. În această carte eu îl numesc Deum.

Trinitas: cea mai veridică și cea mai actuală interpretare a lui Dumnezeu, perspectiva pe care să mergem pentru a da socoteală despre adevărul global al ființei și al experienței umane; este unica modalitate coerentă pentru a gândi intrarea în Dumnezeu a negativului, a durerii și a suferinței celor vii, și astfel a gândi Divinitatea pentru ceea ce ea este mai presus de toate, «balsam pentru multe râni», forța care vindecă cele mai profunde râni pentru că este rănită ea însăși; Dumnezeu, Creatorul lumii și în același timp Vindecătorul rănit, poate fi gândit și invocat numai ca Trinitas.

Vito Mancuso, Dio e il suo destino, (Milano, Garzanti, 2015), ediția Kindle

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.