Oponenții Bisericii lui Francisc

Introducere istorică

Nu este pentru prima dată și nici nu este straniu că în Biserică există grupuri divergente și adverse, începând de la Paul, care l-a înfruntat pe Chefa în Antiohia (Galateni 2, 14), și până în zilele noastre.

Aceste grupuri au existat de la primele concilii și până la ultimele două. La Conciliul Vatican I (1870) un grup de episcopi și teologi au fost contrari definiției infailibilității papale. Unii nu au acceptat Conciliul și s-au despărțit de Roma, dând naștere așa-numitor Vetero-catolici. Alții, fără să abandoneze Biserica, nu au voit să participe și nici să asiste la ultimul vot al conciliului asupra infailibilității, iar unii dintre ei au fost atât de înfuriați încât au aruncat toate documentele conciliare în Tibru.

Un secol mai târziu (1970) a apărut din nou problema infailibilității, cu dispute teologice între vocea critică a lui Hans Küng, pe de o parte, și Karl Rahner, Walter Kasper și alți teologi germani mai conciliatori, pe de alta. Controversa a continuat între criticii istorici ai Vaticanului I, cum ar fi A. B. Hasler, discipol al lui Küng, și alți istorici mai ponderați, ca Yves Congar, Hoffman, și Walter Kasper. Küng a fost îndepărtat din învățământul teologic.

În timpul lui Pius al XII-lea, în 1950, când a publicat enciclica Humani generis împotriva așa-numitei Nouvelle théologie, au fost destituiți de la catedrele lor unii teologi iezuiți din Fourvière-Lyon, ca Henri de Lubac și Jean Daniélou, precum și unii teologi dominicani din Le Saulchoir-Paris, cum ar fi Yves Congar și Dominique Chénu. Mai târziu, unii dintre aceștia au devenit „experți” la Conciliul Vatican al II-lea convocat de papa Ioan al XXIII-lea.

În timpul Vaticanului al II-lea s-a dezvoltat o puternică opoziție condusă de episcopul francez Marcel Lefèbvre, care a respins Conciliul Vatican al II-lea deoarece îl considera neo-modernist și neo-protestant și a ajuns să fie excomunicat de Ioan Paul al II-lea în 1988, când a început să consacre episcopi în afara Romei pentru Fraternitatea sa „Sfântul Pius al X-lea”.

Paul al VI-lea, în urma enciclicei sale Humanae vitae, din 1968, cu privire la controlul nașterilor, a fost în mod respectuos contestat de numeroase Conferințe Episcopale care, fără să nege valorile conținutului enciclicei, cereau o mai mare integrare și punctualizare.

În timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea și a lui Benedict al XVI-lea, mai mult de 100 de teologi au fost investigați, avertizați, reduși la tăcere, unii au fost îndepărtați de la catedrele lor, iar unul chiar excomunicat.

Acest preambul istoric ne ajută să nu ne mirăm dacă și astăzi, în fața noii imagini a Bisericii pe care Francisc o propune, au apărut voci discordante și critici vehemente împotriva pontificatului său.

Din scurgerea istoriei deducem că tipul și orientarea opoziției depind întotdeauna de momentul istoric în care trăim: întâlnim voci progresiste și profetice în momentele creștinismului clasic sau ale neo-creștinismului și voci reacționare, fundamentaliste și conservatoare în momentele unei reforme bisericești care vrea să revină la izvoarele evanghelice și la stilul lui Isus.

Criticile împotriva lui Francisc

Actualmente există un grup puternic de opoziție împotriva Bisericii lui Francisc: laici, teologi, episcopi și cardinali care ar dori demisia sa ori dispariția sa rapidă și așteaptă un nou conclav pentru a schimba cursul Bisericii actuale.

Nu vrem să facem aici o investigație istorico-socială, și cu atât mai puțin un show mediatic, gen western, între buni și răi, de aceea preferăm să nu menționăm numele și prenumele oponenților care astăzi „îl jupoaie de viu” pe Francisc, ci mai degrabă să relevăm care sunt liniile de bază teologice care stau la baza acestei opoziții sistematice față de Francisc și să aflăm care este motivul polemicii.

Criticile la adresa lui Francisc au două dimensiuni, una teologică și o alta mai degrabă socio-politică, chiar dacă, așa cum vom vedea mai târziu, de multe ori ambele linii converg între ele.

Critica teologică

Critica teologică pornește de la convingerea că Francisc nu este un teolog, ci unul care vine din Sud, de la capătul lumii, și că această lipsă de profesionalism teologic explică inexactitățile sale și chiar erorile sale doctrinare.

Această lipsă de profesionalism teologic a lui Francisc este comparată cu competența academică a lui Ioan Paul al II-lea și, desigur, a lui Josef Ratzinger-Benedict al XVI-lea.

Lipsa de teologie a lui Francisc ar explica afirmațiile sale periculoase despre milostivirea lui Dumnezeu în Misericordiae vultus (MV), tendința sa filocomunistă față de cei săraci, față de mișcările populare și față de pietatea populară ca loc teologic în Evangelii gaudium (EG 197-201); lipsa sa de teologie morală în deschiderea ușii față de sacramentul penitenței și al euharistiei și, în unele cazuri, în urma discernământului personal și bisericesc, față de cuplurile catolice divorțate și recăsătorite, după cum apare într-o notă din capitolul opt al Amoris Laetitia (AL 305, nota 351); insuficienta sa competență științifică și ecologică s-ar manifesta în enciclica sa despre îngrijirea casei comune (Laudato si’); și scandalizează emfaza sa excesivă asupra milostivirii divine (Misericordiae vultus), care reduce la un preț ieftin harul și crucea lui Isus.

În fața acestor acuzații aș dori să reamintesc o afirmație clasică a lui Toma de Aquino care distinge între cattedra magisteriale, specifică teologilor profesori ai Universităților, și cattedra pastorale care corespunde episcopilor și păstorilor Bisericii. Newman reia această tradiție afirmând că, deși uneori pot exista tensiuni între cele două catedre, în cele din urmă există convergență între ele.

Această distincție i se aplică lui Francisc, ale cărui pronunțări, chiar dacă în calitate de iezuit părintele Jorge Mario Bergoglio a studiat și a predat teologie pastorală la San Miguel de Buenos Aires, aparțin acum catedrei pastorale a episcopului Romei. Nu are prezumția de a ocupa această catedră ca teolog, ci ca păstor. Așa cum s-a spus cu un anumit umor, trebuie să trecem de la Bergoglio al istoriei la Francisc al credinței.

Ceea ce, la urma urmei, îi indispune pe detractorii săi este faptul că teologia sa pornește de la realitate, de la realitatea nedreptății, a sărăciei și a distrugerii naturii și de la realitatea clericalismului bisericesc.

Nu deranjează faptul că îi îmbrățișează pe copii și bolnavi, ci indispune faptul că se duce să viziteze Lampedusa și taberele de refugiați și de imigranți precum Lesbos, enervează prin a spune că nu trebuie să se construiască ziduri împotriva refugiaților, ci punți de dialog și ospitalitate; importunează faptul că, în urma lui Ioan al XXIII-lea, afirmă că Biserica trebuie să fie săracă și a celor săraci, că păstorii trebuie să aibă mirosul oilor, că Biserica trebuie să fie o Biserică în ieșire care merge spre periferii și că cei săraci sunt un loc teologic.

Deranjează spunând că clericalismul este lepra Bisericii și enumerând cele 15 ispite ale Curiei Vaticanului care încep de la ispita de a se simți esențiali și necesari până la pofta de bogăție, viața dublă și Alzheimer-ul spiritual.

Înfurie prin a adăuga că acestea sunt și ispitele diecezelor, ale parohilor și ale comunităților religioase.

Importunează spunând că Biserica trebuie să fie o piramidă răsturnată, cu laicii în vârf și cu papa și episcopii jos, și prin a mai spune că Biserica este poliedrică și mai presus de toate sinodală, și că toți împreună parcurgem același drum, că trebuie să ne ascultăm și să dialogăm; deranjează faptul că în Episcopalis communio se vorbește despre Biserica sinodală și despre necesitatea de a ne asculta reciproc.

Sunt iritate grupurile conservatoare de faptul că Francisc i-a mulțumit lui Gustavo Gutiérrez, Leonardo Boff, Jon Sobrino, José Mara Castillo pentru contribuțiile lor teologice și a anulat suspensiile a divinis pentru Miguel d’Escoto și Ernesto Cardenal; sunt surprinse de faptul că i-a răspuns lui Küng, care i-a scris lui Francisc despre necesitatea de a regândi infailibilitatea, numindu-l „iubite confrate” (Lieber Mitbruder) și că ar fi luat în considerare observațiile sale, dispus să dialogheze asupra infailibilității.

Și îi deranjează pe mulți faptul că Francisc l-a canonizat pe Romero, episcopul martir salvadorian, taxat de mulți ca fiind comunist și idiot util al stângii, a cărui cauză a rămas blocată timp de mulți ani.

Deranjează prin a spune că nu-i revine lui să-i judece pe homosexuali, prin a afirma că Biserica este feminină și că va rămâne sărăcită și parțială dacă femeile nu vor fi ascultate.

Invocarea sa a milostivirii, o milostivire care se află în centrul revelației biblice, nu-l împiedică să vorbească despre toleranță zero împotriva abuzurilor din partea unor semnificativi membri ai Bisericii față de minori și femei, o crimă monstruoasă, pentru care trebuie să cerem iertare lui Dumnezeu și victimelor, să recunoaștem tăcerea complice și culpabilă a ierarhiei, să încercăm să reparăm, să-i protejăm pe tineri și copii împiedicând să se mai întâmple. Și nu îi tremură mâna atunci când îl degradează și îl destituie din însărcinările sale pe vinovat, fie el cardinal, nunțiu, episcop sau prezbiter.

Este clar că el nu este un teolog, ci că teologia sa este pastorală: Francisc trece de la dogmă la kerigmă, de la principiile teoretice la discernământul pastoral și la mistagogie. Iar teologia sa nu este colonială, ci a Sudului și acest lucru deranjează Nordul.

Critica sociopolitică

În fața acelora care îl acuză pe Francisc de a fi un tiermondist și comunist, este necesar să afirmăm că mesajele sale sunt în perfectă continuitate cu tradiția profetică, biblică și cu doctrina socială a Bisericii.

Ceea ce deranjează este clarviziunea sa profetică: nu unei economii a excluziunii și inegalității, nu unei economii care ucide, nu unei economie fără chip uman, nu unui sistem social și economic nedrept, care se cristalizează în structuri sociale nedrepte, nu unei globalizări a indiferenței, nu idolatriei banilor, nu unui ban care guvernează în loc să slujească, nu unei inegalități care generează violență, și faptului că nimeni nu trebuie să-l instrumentalizeze pe Dumnezeu pentru a justifica violența, nu insensibilității sociale care ne anesteziază în fața suferinței celuilalt, nu armamentelor și industriei războiului, nu traficului de ființe umane și oricărei forme de moarte provocată (EG 52-75).

Francisc nu face altceva decât să actualizeze porunca de a nu ucide și apără valoarea vieții umane, de la început până la sfârșit și ne repetă nouă astăzi întrebarea lui YHWH adresată lui Cain: „Unde este fratele tău?”.

Mai mult decât atât, deranjează critica sa cu privire la paradigma antropocentrică și tehnocratică care distruge natura, poluează mediul înconjurător, atacă biodiversitatea și îi exclude pe cei săraci și pe indigeni de la o viață umană demnă (LS 20-52).

Se simt deranjate multinaționale de faptul că îi critică pe exploatatorii forestieri, petroliferi, companiile hidroelectrice care distrug mediul înconjurător, aduc daune popoarelor indigene din acele teritorii și amenință viitorul casei noastre comune. Deranjează critica sa la adresa liderilor politici incapabili să adopte rezoluții curajoase (LS 53-59).

Și începe să deranjeze anunțul următorului sinod din octombrie 2019 despre Amazonia, care este un exemplu concret al nevoii de a proteja mediul înconjurător și de a salva grupurile amazoniene indigene de la genocid. Câțiva înalți demnitari ai Bisericii au afirmat că Instrumentum laboris sau Documentul pregătitor al sinodului este eretic, panteist și neagă necesitatea salvării în Cristos.

Alți comentatori s-au concentrat exclusiv pe propunerea de a hirotoni bărbați căsătoriți indigeni pentru a putea celebra euharistia în locuri îndepărtate din Amazonia, dar au ignorat complet denunțarea profetică pe care acest Document pregătitor o face împotriva distrugerilor extractive comise în Amazonia, care sunt cauza sărăciei și a excluziunii popoarelor indigene, probabil niciodată atât de mult amenințate ca astăzi.

Ca încheiere

Fără îndoială, există o convergență între criticile teologice și criticile sociale la adresa lui Francisc, grupurile reacționare bisericești se aliniază cu puternicele grupuri economice și politice, în special din Nord. Putem să ne întrebăm, de asemenea, dacă această recentă explozie de abuzuri sexuale care afectează în mod direct figura lui Francisc, care este în același timp păstor reformator bisericesc și lider mondial, a fost o pură întâmplare și o simplă coincidență.

În definitiv, opoziția față de Francisc este o opoziție față de Conciliul al II-lea din Vatican și față de reforma evanghelică a Bisericii pe care Ioan al XXIII-lea intenționa să o promoveze. Francisc se pune pe linia tuturor profeților care voiau să reformeze Biserica, împreună cu Francisc de Assisi, Ignațiu de Loyola, Ecaterina de Siena și Tereza a Pruncului Isus, Angelo Roncalli, Helder Cámara, Dorothy Stang, Pedro Arrupe, Ignazio Ellacuría și nonagenarul episcop Casaldáliga.

Francisc are încă multe argumente în suspensie pentru o reformă evanghelică a Bisericii. Nu știm care și cum va fi traiectoria sa viitoare, nici ce se va întâmpla în următorul conclav.

Papii trec, dar Domnul Isus continuă să fie prezent și să susțină Biserica până la sfârșitul secolelor, acel Isus care a fost considerat un mâncău și un bețivan, un prieten al păcătoșilor și al prostituatelor, un îndemonit, ieșit din minți, răzvrătit și blasfemator. Și credem că Duhul Domnului care a coborât asupra Bisericii primitive la Rusalii nu o va abandona niciodată și nu va permite ca păcatul, în cele din urmă, să triumfe asupra sfințeniei.

Iar între timp, așa cum cere întotdeauna Francisc de la prima sa apariție pe balconul din „Sfântul Petru” din Vatican ca episcop al Romei și chiar și astăzi, să ne rugăm Domnului pentru el, pentru ca speranța lui să nu înceteze și să întărească credința fraților săi. Iar dacă nu ne putem ruga sau nu suntem credincioși, să-i urăm cel puțin să fie în formă bună.

Víctor Codina


Victor Codina, autorul acestui articol, este originar din Spania. În 1948 a intrat Societatea lui Isus; a încheiat studiile de filosofie și teologie în Barcelona, Innsbruck, Roma și Paris. După ce a predat o perioadă de timp teologie în Barcelona, de la începutul anilor 1970 trăiește în America Latină. Din 1982 locuiește în Bolivia, unde a predat la Universitatea Catolică Boliviană. Este autor a numeroase lucrări cu caracter teologic, traduse și în limba italiană. Articolul de mai sus a fost publicat în Iglesia viva (1 august, 2019) redeamazonica.

Sursa: SettimanaNews

Un gând despre “Oponenții Bisericii lui Francisc

  1. Pingback: Oponenții Bisericii lui Francisc — Curajul credinței | Blog de albina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.