Isus cel istoric potrivit lui Ratzinger

În prima carte despre Isus publicată în 2007, Benedict al XVI-lea le cerea cititorilor «acea anticipare a simpatiei fără de care nu există nicio înțelegere». Avea dreptate, pentru că trebuie să fim bine dispuși față de autorul unei cărți sau a unei muzici, ca și față de orice persoană pe care o întâlnim, ca să putem înțelege în mod adecvat. Însă este necesar să înțelegem bine sensul simpatiei cerute de pontif: în contextul teologic în care este plasată nu este vorba de un simplu sentiment, care, de altfel, există sau nu există, pentru că se naște doar în mod spontan. Simpatia trebuie înțeleasă aici în sensul original de pătimire-cu, cultivând un pathos ideal comun. Așadar, întrebarea este: care este pathos-ul care l-a îndemnat pe Benedict al XVI-lea să publice două volume despre Isus având peste 800 de pagini în total, dintre care astăzi sosește în librării cel de-al doilea, care se referă, spune subtilul, la perioada «de la intrarea în Ierusalim până la înviere»? Preocuparea Papei vizează problema decisivă a creștinismului de astăzi, în comparație cu care așa-numitele „valori non-negociabile” (școală, viață, familie) sunt floare la ureche: adică legătura dintre Isus cel al istoriei reale și Cristosul mărturisit de credință. Fără școli catolice creștinismul merge mai departe, fără legi de protecție în privința familiei și a bioeticii la fel, ba dimpotrivă, nu înseamnă că o dietă în această privință nu-i poate fi chiar benefică.

Dar fără legătura organică dintre faptul istoric Isus (Yeshua) și ceea ce credința mărturisește despre el (că este Cristosul) totul se prăbușește, iar Bazilicii „Sfântul Petru” nu i-ar rămâne decât să se transforme într-un muzeu. În premisa fundamentală a primului volum, un fel de mic discurs asupra metodei, Papa se întreabă „ce semnificație poate avea credința în Isus Cristosul (…) dacă apoi omul Isus era atât de diferit de felul în care îl prezintă evangheliștii și de felul în care, pornind de la Evanghelii, îl vestește Biserica”, întrebare retorică al cărei unic răspuns este „nicio semnificație” și din care reiese cât este de decisivă conexiunea istorie-credință. Fiind clar obiectivul, la fel de clară este și metoda: «Eu am încredere în Evanghelii (…) am vrut să fac încercarea de a-l prezenta pe Isus cel al Evangheliilor ca fiind Isus cel real, ca fiind Isus cel istoric în sensul adevărat al cuvântului»; concept reafirmat în premisa noului volum unde autorul scrie că a vrut să «ajungă la certitudinea cu adevărat istorică a lui Isus» pornind de la «o privire asupra lui Isus cel al Evangheliilor». Papa ne face astfel să înțelegem că, în timp ce exegeza biblică contemporană îl separă de cele mai multe ori pe Isus cel istoric real de Cristosul Evangheliilor și al Bisericii, el îi identifică, arătând că construcția creștină începută de evangheliști și continuată de concilii este foarte solidă fiindcă se sprijină pe această ecuație exactă: narațiune evanghelică = istorie reală. Aceasta este intenția programatică cu privire la care Benedict al XVI-lea cere „simpatia” sa.

Dar păcat pentru el că în acest nou volum el însuși a fost constrâns să transforme semnul egal al ecuației programatice în opusul său: narațiune evanghelică ? istorie reală. Nodul îl reprezintă moartea lui Isus, mai exact rolul în acest sens al poporului evreu, chestiune care depășește granițele exegezei pentru a ajunge în domeniul istoriei cu acuzațiile de „deicid” și imensele tragedii care au urmat. Întrebându-se „cine a insistat pentru condamnarea la moarte a lui Isus”, Papa ia act că „în răspunsurile Evangheliilor există diferențe”: pentru Ioan a fost aristocrația templului, pentru Marcu susținătorii lui Baraba, pentru Matei „întreg poporul” (Papa nu se pronunță cu privire la Luca, dar acesta poate fi asimilat lui Matei). Și în acest punct prezintă surpriza: spunând „întreg poporul”, după cum citim în 27,25, „Matei cu siguranță nu exprimă un fapt istoric: cum ar fi putut să fie prezent în acel moment întreg poporul și să ceară moartea lui Isus?”. Sunt cuvinte veridice și curajoase (pentru care ar fi fost frumos dacă Papa l-ar fi citat pe istoricul evreu Jules Isaac și cartea sa de căpătâi din 1948, Isus și Israelul, din păcate ignorată), dar care dezmint în mod decis ecuația programatică care reprezintă obiectivul principal al întregii întreprinderi papale, adică identitatea dintre narațiune evanghelică și istorie reală.

Înfruntând unul dintre nodurile cele mai delicate ale istoriei evanghelice, Papa a fost constrâns să ia act că cei patru evangheliști au trei teze diferite, și că una dintre ele «cu siguranță nu exprimă un fapt istoric». Dacă această incertitudine este valabilă pentru unul dintre evenimentele centrale ale vieții lui Isus, cu atât mai mult pentru celelalte. Rezultatul este ceea ce ne învață de secole cea mai serioasă exegeză biblică istorico-critică, și anume diferența dintre narațiunea evanghelică și istoria reală.

Înseamnă, așadar, că întreaga construcție creștină se prăbușește? Nu, cu siguranță, ci înseamnă mai degrabă că aceasta este, încă de la începuturile sale, o întreprindere a libertății. Nu există niciun adevăr static obiectiv care se impune minții și pe care trebuie doar să-l recunoaștem, nu există nicio „res” în fața căreia să putem prezenta doar o obedientă „adaequatio” a propriului intelect, nu există nimic în lumea oamenilor care să nu necesite exercițiul responsabilității personale creative, nimic care să nu solicite libertatea subiectului. Libertatea fiecărui evanghelist în a relata figura lui Isus este simbolul libertății la care este chemat fiecare creștin în a-i trăi mesajul. Dacă până și în fața sfintelor Evanghelii libertatea subiectului este chemată să intervină discernând ceea ce este adevărat de ceea ce „cu siguranță nu exprimă un fapt istoric”, rezultă că nu există nicio sferă a vieții de credință unde libertatea de conștiință nu trebuie să aibă primatul (inclusiv libertatea de a nu lua atât de în serios eticheta „valori non-negociabile” adăugată de Magisteriu triadei școală-familie-viață). A înfrunta în mod serios figura lui Isus, așa cum a făcut Benedict al XVI-lea în această nouă carte a sa, înseamnă a fi retrimiși la dinamica angajantă și responsabilizantă a libertății.

Vito Mancuso, teolog și scriitor.

Articol publicat în La Repubblica, 11.03.2011

Sursa: Vito Mancuso

Un gând despre “Isus cel istoric potrivit lui Ratzinger

  1. Pingback: Isus cel istoric potrivit lui Ratzinger — Curajul credinței – BLOGUL UNEI BUNICI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.