Cristos este mai mare decât Isus

Critică evoluționistă la ultima carte a lui Augiainchiesta sul cristianesimos și Cacitti, cu notă asupra adevărului care este mai mare decât istoria

Nu ar fi dificil să opunem un foc de baraj susținut ultimei cărți a lui Corrado Augias, scrisă împreună cu istoricul Remo Cacitti. Să pornim de la incipit-ul lui Augias: „Isus nu a spus niciodată că voia să întemeieze o religie”. Cum să explicăm atunci continua sa împotrivire din Matei 5: „ați auzit că s-a spus… eu însă vă spun”, acolo unde „s-a spus” se referă la religia ebraică, iar „eu vă spun” la noua sa învățătură? Din nou Augias: „Isus nu a spus niciodată că voia să întemeieze o Biserică”. Cum să explicăm atunci cuvintele: „tu ești Petru și pe această piatră voi edifica biserica mea” (Matei 16, 18)? Din nou: „Niciodată nu a spus că trebuia să moară pentru a vindeca cu sângele lui păcatul lui Adam și Eva”. Atunci cum să explicăm când spune că „a venit să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45) și când pronunță la ultima cină cunoscutele cuvinte asupra potirului: „acesta este sângele meu al alianței, vărsat pentru mulți, spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28)? Continuă Augias: „Niciodată nu a spus că este unică și indistinctă substanță cu tatăl său, Dumnezeu în persoană”. Cum să explicăm atunci expresia: „eu și Tatăl suntem una” (Ioan 10,30) sau „eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine” (Ioan 14,10)? Din nou: „Isus nu a dat niciodată botezului o valoare deosebită”. Cum să explicăm atunci cuvintele: „dacă cineva nu este născut din apă și din spirit, nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5)? Din nou: „Nu a instituit niciodată o ierarhie bisericească atâta timp cât a fost în viață”. Cum să explicăm atunci o adevărată structură piramidală dată de mulțime, 72 discipoli, doisprezece apostoli, trei apostoli mai apropiați (Petru, Iacob, Ioan), în cele din urmă numai Petru („ție îți voi da cheile împărăției cerurilor”, de unde imaginea populară a sfântului Petru portar al paradisului)? Din nou Augias: „Niciodată nu a vorbit despre precepte, norme”. Cum să explicăm atunci textul menționat de Augias însuși: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea și Profeții. Nu am venit să desființez, ci să duc la împlinire”, care apoi continuă: „Așadar, cine va încălca unul dintre aceste precepte, chiar minime, va fi considerat minim în împărăția cerului” (Matei 5,17 și 19)?

Un astfel de foc de baraj, produs aici pentru primele zece rânduri ale lui Augias (în afară de afirmația: „nu a spus niciodată că s-a născut dintr-o fecioară care l-a conceput prin intervenția unui zeu”, căreia este obiectiv imposibil să-i opunem o frază a lui Isus sau atribuită lui), ar putea continua pentru textele lui Cacitti. Două exemple: 1) nu este adevărat ceea ce afirmă la pag. 213, și anume că „în lecționare textul Apocalipsei lui Ioan nu apare niciodată”. A se vedea ca exemplu al contrariului prima lectură de la liturghia Tuturor Sfinților; 2) este la fel de inexact a spune că documentul Conciliului al II-lea din Vatican care deschide spre libertatea religioasă este Nostra aetate, cum citim la pag. 246, fiindcă documentul conciliar în această privință este Dignitatis humanae (Nostra aetate se ocupă de religiile necreștine, după cum arată că știe bine Augias în intervenția succesivă). Sunt două mici inexactități care, în opinia mea, dezvăluie o anumită abordare conceptuală, care se reflectă atât în evaluarea apocalipticii (a cărei dispariție pentru Cacitti este un rău ce trebuie atribuit Bisericii post-constantiniene), cât și în evaluarea actualului pontificat (cel al lui Benedict al XVI-lea, n.t.), interpretat ca „restaurare confesională” care amenință libertatea religioasă (putem fi de acord cu privire la unele aspecte de restaurare, dar nu-i putem nega cu onestitate lui Benedict al XVI-lea o acțiune continuă și hotărâtă în favoarea libertății religioase).

Cu toate acestea, consider acest foc de baraj a fi o operațiune substanțial inutilă, care nu ar face altceva decât să repropună o confruntare care durează de mult timp, fără ca gândirea să meargă înainte nici măcar puțin. În spatele afirmațiilor de mai sus ale lui Augias există, de fapt, decenii de studii și publicații specializate în domeniul biblic, pe care Augias le divulgă cu eficacitatea cunoscută tuturor. Nu el, ci influenți exegeți și teologi susțin că Isus nu a vrut să întemeieze o nouă religie, nici o Biserică, nici o morală, nici o liturgie, și îl separă în mod clar, pe baza studiilor acurate, pe „Isus cel al istoriei” (Yehoshua ben Yosef) de „Cristosul credinței” (a doua persoană a Treimii), considerându-l pe acesta din urmă o construcție mai târzie și nelegitimă a Bisericii. Este aceeași perspectivă susținută de Remo Cacitti: „Împărtășesc teza că Isus nu intenționa să întemeieze o Biserică, cu atât mai puțin o religie diferită de iudaismul profesat de el” (pag. 152), astfel încât „Paul poate fi considerat adevăratul fondator al creștinismului” (pag. 46). Ceea ce înseamnă că, desigur, nu ar fi dificil pentru Augias, Cacitti și, în general, pentru susținătorii perspectivei pe care eu o numesc „separatistă”, să contrapună textelor menționate de mine mai sus (considerate adăugiri tardive ale comunității) alte texte evanghelice considerate mult mai originale, doar autenticele ipsissima verba Jesu. Acesta este stadiul artei și nu există nicio posibilitate de a ne clarifica cu adevărat ideile dacă rămânem la nivelul criticii istorice și literare: dintre miile de versete biblice fiecare își alege pe acelea care îi convin mai mult și le interpretează în conformitate cu tezele sale. Fragmentarea de astăzi a lumii protestante, a acelui creștinism care, începând de la Luther, a vrut să se bazeze numai pe Scriptură (Sola Scriptura), este sub ochii tuturor, ca evidentă demonstrație a incapacității Bibliei de a produce interpretări unitare și unificatoare.

În această perspectivă, dezacordul meu real cu Augias, pentru a rămâne tot la prima pagină foarte eficientă a cărții, constă în faptul că și-a prezentat afirmațiile despre Isus ca fiind „adevăruri incontestabile”, în timp ce este vorba doar de teze cu siguranță documentate, dar cât se poate de contestabile, și efectiv contestate de exegeți și teologi la fel de influenți ca cei pe care Augias își bazează argumentațiile sale. Și tot apropo de exagerări, mi se pare că pot fi definite astfel și cuvintele pe care Cacitti le rezervă cărții despre Isus a lui Joseph Ratzinger, unde se susține în mod evident corespondența deplină dintre Isus cel al istoriei și Cristosul credinței. Despre această carte Cacitti afirmă, de fapt, că „este suficient să-i citim introducerea” pentru a înțelege că „obiectivul declarat al eseului este de a se întoarce cu foarte mult timp în urmă, înainte de studiile istorico-critice cu privire la Isus”, pentru a o respinge apoi ca pe „un exercițiu mistic sau probabil spiritualist” (pag. 39). Îmi permit să observ, de dragul adevărului și fără cea mai mică dorință de a face parte din numeroasa ceată a apologeților de curte, două lucruri: 1) că obiectivul textului papal nu este de a se întoarce înapoi, ci de a merge dincolo de studiile istorico-critice, după ce a luat act de impasul la care a condus cercetarea analitică istorico-critică, adică la acea „discuție continuă și nesfârșită despre istoria tradițiilor și a redactărilor”, despre care vorbește unul dintre cei mai importanți exegeți ai secolului al XX-lea, Rudolf Schnackenburg, și față de care conflictul textelor biblice prezentat mai sus este o modestă mostră; 2) că așa cum istoriografia are propriul statut epistemologic care trebuie înțeles și respectat, la fel îl are și teologia, căreia lucrarea lui Joseph Ratzinger îi aparține, și pe care nu este serios să o definim „exercițiu mistic sau probabil spiritualist”. De altfel, sunt lucruri pe care Cacitti însuși arată că le cunoaște bine, ca atunci când la pag. 33 recunoaște că există experiențe nemăsurabile din punct de vedere istoric fără ca aceasta să însemne „că ele nu au consistență”, pentru că „o au la un alt nivel”. Atunci de ce să denigrăm acest „alt nivel” ca fiind „spiritualist” cu câteva pagini mai în față? Numai pentru că este vorba despre cartea unui Papă pe care Cacitti demonstrează că nu-l iubește în mod deosebit?

Dar dincolo de aceste detalii, care în opinia mea sunt atribuibile pasiunilor umane oricum mereu active, eu consider lectura acestei cărți foarte utilă și recomandabilă, atât pentru cei care cred, cât și pentru cei care nu cred, fiindcă arată un adevăr neîndoielnic, și anume că, pentru a relua energicul subtitlu al cărții, o religie se „construiește”. Că de-a lungul istoriei creștinismul, de fapt, s-a „construit” este un fapt sigur, și, de altfel, este vorba de o dinamică valabilă pentru orice altă realitate care are continuitate istorică; să considerăm, de exemplu, că „deja după două secole de la moartea lui Buddha existau 18 versiuni ale Doctrinei” (Giangiorgio Pasqualotto, Dieci lezioni sul buddhismo (Zece lecții asupra budismului), Marsilio 2008, pag. 32). Multe lucruri printre care dogmele, liturgia, sacramentele, normele morale, structura bisericească, care astăzi fac parte din patrimoniul catolic, în Noul Testament nu există: dogma Treimii, transsubstanțierea, numărul Sacramentelor, păcatul originar originat, neprihănita zămislire a Mariei, ridicarea ei cu trupul și sufletul la cer, originea sufletului uman, Purgatorul, ca să nu mai menționăm o mare parte din etica individuală și socială. Și, invers, în Noul Testament există lucruri care în Biserica Catolică de astăzi nu mai există: prezbiterii și episcopii căsătoriți, diaconesele, posibilitatea de a te opune în mod deschis Papei fără a fi excomunicat sau ceva de genul, vălul pe care femeile trebuie să-l poarte în biserică. Este chiar semnul vitalității unei doctrine faptul de a fi în continuă evoluție, pentru că evoluția este legea vieții, iar ceea ce nu evoluează, moare.

300px-Caravaggio_flagellation
Caravaggio, “Flagelarea lui Cristos” (1607), Napoli, Muzeul Capodimonte

Problema adevărată este, mai degrabă, cum să evaluăm această evoluție care se află la baza construcției creștinismului. Este vorba de o mișcare legitimă sau de o trădare? Aici, în opinia mea, se ciocnesc două evaluări, ambele parțiale. Prima este cea a catolicismului tradițional care citește evoluția doctrinei și a moralei în perfectă continuitate cu întemeierea originală, o continuitate atât de accentuată încât a negat de-a lungul secolelor orice fel de evoluție. Și anume: Isus cel al istoriei = Cristos al credinței = doctrina și practica Bisericii. Ceea ce se traduce prin teza: a-l urma pe Isus înseamnă a fi supus Papei și ierarhiei, care îl oglindesc în mod fidel, până la cele mai mici detalii.

A doua atitudine, direct opusă primei, citește evoluția doctrinei și a moralei ca trădare fără echivoc a întemeierii originale, în sensul că tot ceea ce este absent în litera biblică este considerat a veni numai de la oameni și deci ca atare este impur. Și anume: Isus cel al istoriei ≠ Cristos al credinței ≠ doctrina și practica Bisericii. Ceea ce se traduce prin teza, care poate părea paradoxală, dar care operează în mod inconștient mai des decât ne gândim: a-l urma cu adevărat pe Isus înseamnă a nu fi supuși Papei și ierarhiei, care sunt expresia trădării mesajului original.

Punctul de vedere catolic tradițional, pe care eu îl definesc „unitarist”, întrucât susține unitatea perfectă între Isus-Cristos-Biserică, este constrâns să fie aproape constant în defensivă față de studiile biblice și istorice care evidențiază salturi și discontinuități. Tipică a fost autoritara represiune anti-modernistă de acum o sută de ani, condusă deseori în mod anti-evanghelic și sub însemnul ignoranței, și bine a făcut Cacitti că a stigmatizat enciclica Pascendi a lui Pius al X-lea și a adus un cuvenit omagiu lui Ernesto Buonaiuti, chiar și pentru faptul că metoda istorico-critică susținută de moderniști și condamnată cu o sută de ani în urmă de către ierarhiile Vaticanului este astăzi predată în toate facultățile teologice ale lumii catolice (adevărul, în cele din urmă, învinge întotdeauna). Această forma mentis tradiționalistă este încă foarte bine reprezentată în componența catolică, ba chiar sunt de acord cu Cacitti în a spune că este în creștere.

Viceversa, punctul de vedere opus, pe care eu îl definesc „separatist”, fiindcă îl separă pe Isus de Cristos și de Biserică, nu se înțelege bine pe ce anume dorește să se bazeze în cele din urmă. „Numai Scriptura” nu duce nicăieri, pentru că această mentalitate literalistă ajunge în final să separe între ele aceleași cărți biblice, ba chiar versetele aceleiași cărți: a început Luter, separându-l pe Paul de Iacob (care efectiv nu prea se înțelegeau, având în vedere că Iacob îl considera „smintit” pe Paul, iar Paul răspundea numindu-i „câini” pe adepții lui Iacob), iar în zilele noastre am ajuns să fragmentăm evangheliile distingând în interiorul acestora cuvintele lui Isus, cuvintele primei comunități, cuvintele redactorului final, bineînțeles în mod diferit de la interpret la interpret, în funcție de teologia care guvernează mintea. În acest sens, este curios să remarcăm, ca să ne întoarcem tot la vigurosul incipit, că singurele cuvinte pe care Augias le atribuie lui Isus după ce a negat o serie, și anume Matei 5,17 („să nu credeți că am venit să desființez Legea și Profeții), pentru Rudolf Bultmann „se revelează a fi inautentice, o creație a comunității” (Teologia del Nuovo Testamento (Teologia Noului Testament), Queriniana, Brescia 1985, pag. 26). Este vorba de o situație care afectează teologia biblică de multă vreme, dacă cu două sute de ani în urmă Hegel spunea: „În baza Scripturii sunt demonstrate în mod exegetic opinii opuse și așa-numita Sfântă Scriptură a devenit un vas de ceară. Toate ereziile au acest lucru în comun cu Biserica: faptul de a se apela la Sfânta Scriptură” (Lezione sulla filosofia della religione (Lecție despre filosofia religiei), vol. I, pag. 37).

Oricum ar fi, conceptul bazilar al acestei linii istoriografice, căreia îi aparține Cacitti și apreciată în mod deosebit de Augias, este sub însemnul trădării: ideea originală a lui Isus și a primilor creștini era escatologia apocaliptică ca opoziție față de această lume și așteptare a împărăției lui Dumnezeu, dar această idee, începând din secolul al IV-lea, a fost renegată de creștinism care s-a adaptat lumii vânzându-și sufletul în schimbul puterii. Așa își sintetizează Cacitti în mod eficient gândirea: „Nu Constantin s-a convertit la creștinism, ci creștinismul s-a convertit la Constantin” (pag. 173). O viziune care are în Dante pe unul dintre susținătorii ei cei mai iluștri: „Vai, Constantine, cât de mult rău a cauzat / nu convertirea ta, ci acea donație / pe care de la tine a primit-o primul papă bogat!” (Infernul, XIX, 115-117).

Eu nu aparțin niciuneia din aceste două școli, nici celei unitariste, nici celei separatiste, ci susțin o viziune pe care o definesc evoluționistă. Cred că pot sintetiza liniile ei esențiale prin această formulă scurtă: Cristos > Isus, al cărei text evanghelic de referință este următorul: „Când va veni spiritul adevărului, el vă va călăuzi spre tot adevărul… va lua dintr-al meu și vă va vesti vouă” (Ioan 16,13-14). Cristos este ideea originală a unității Dumnezeu-Om („eu și Tatăl suntem una”), idee subzistentă și veșnică, și ca atare origine (arché), scop (telos) și conducere (logos) a lumii, care s-a manifestat în apogeul ei în carnea lui Isus din Nazaret, dar pe care Isus din Nazaret nu o epuizează prin existența sa istorică concretă, și pe care fiecare om este chemat să o realizeze în sine, ajungând și el să spună: „eu și Tatăl suntem una”, împlinind astfel sensul creației, care este îndumnezeirea, theiosis, prefigurată de sfântul Paul în 1 Corinteni 15,28 („Dumnezeu totul în toți”). A susține că Cristos este mai mare decât Isus este echivalent cu a susține că adevărul este mai mare decât istoria. Și anume: fără istorie nu ajungem la adevăr, dar adevărul este întotdeauna mai mare decât istoria, decât orice istorie, în mod necesar particulară, în timp ce adevărul este, prin definiție, universal.

Această perspectivă evoluționistă, spre deosebire de școala separatistă, ne permite să privim la istoria creștinismului acceptând dezvoltarea sa istorică, cu siguranță nu total pozitivă, dar nici total negativă, ba chiar tinzând substanțial spre o tot mai mare îmbogățire (nu sunt deloc sigur că primii creștini, inclusiv papii, erau mai buni decât cei actuali). Mai mult decât atât, ea ne permite, spre deosebire de școala unitaristă, să nu fim obligați să negăm faptul că dezvoltarea istorică a doctrinei și a practicii bisericești este uneori efectiv discontinuă față de Isus cel istoric și față de litera cărților biblice. Dimpotrivă, perspectiva evoluționistă ajunge să poată recunoaște în dezvoltarea istorică, în afară de trădările sângeroase ale mesajului original, chiar și anumite progrese față de acesta, ca de exemplu în privința sclaviei, a condiției femeii, a homosexualității, a războiului. Chiar și faptul că, exceptând unele cazuri, creștinii de astăzi nu mai sunt în așteptarea trâmbiței de la judecata finală, nu mi se pare, spre deosebire de Cacitti, atât de fascinat de dualismul escatologic (a se vedea pag. 268), că ar constitui o pierdere, ci numai „trecutul unei iluzii”, pentru a relua celebrul titlu al eseului pe care François Furet l-a dedicat comunismului.

Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în Il Foglio, 14.09.2008

Sursa: Vito Mancuso

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.